Prelucrat termic și mecanic, minereul de fier dă naștere unui produs-simbol al modernității: oțelul. Utilitatea lui e excepțională, căci, azi, e de neconceput o infrastructură serioasă care să nu conțină o anumită cantitate de oțel. Mai ales în industrie și construcții, importanța sa e covârșitoare. Fără el, practic, nu asiguri acea soliditate și durabilitate atât de necesare unei bune funcționări pe perioade îndelungate.
Acest aliaj de fier cu carbon e renumit pentru duritate, rezistență și elasticitate. Tocmai de aceea și este folosit pe scară largă, ca o marfă incluzând calități singulare și foarte căutată. Cu ea se pot înălța obiective economice și orașe întregi, dar, în același timp, poți ruina zidiri remarcabile și nărui țări. De ce? Din cauza bivalenței sale. Una constructivă; cealaltă – distructivă.
Dincolo de atributele pașnice susținând progresul și viața, oțelul mai are și o altă destinație. Una teribilă, funestă, certificând dezastrul și pieirea prin ”roadele” lui apreciate ca vârfuri ale inteligenței și creativității umane: tunuri, bombe, tancuri, avioane, submarine, rachete etc. Toate – nu-i așa? – ”minunate” unelte ale păcii și ale relațiilor multilaterale statornicite între semințiile planetei.
De bună seamă că forța cumulată a armelor enumerate nu mai trebuie consemnată. Ea e colosală, demonstrând din plin capacitatea omului de a-și pulveriza semenul în orice moment și la orice distanță. Fapt imposibil fără acest amalgam miraculos numit oțel și care a contribuit decisiv și spectaculos la diversificarea mijloacelor de atac și de apărare. Fiindcă așa e natura noastră pământeană. Mereu musai să agresăm pe cineva și tot mereu să ne păzim de loviturile altora!
Oțelul e dur și rece. Dărâmă și sfârtecă nestăvilit, indiferent în ce direcție e ”asmuțit”. Din pricina asta periculozitatea lui e evidentă, fiind asociat (și) cu imaginea pustiirii. A devastării complete. A morții. Ei bine, tot acest arsenal terifiant, cu puterea sa uriașă, nu valorează doi bani înaintea altei arme infinit mai cumplite! Și care e atât de eterică și de plăpândă, atât de minusculă și de subtilă, că nici măcar n-o vezi cu ochiul liber! Nu ști de unde și când apare, habar n-ai de ce te preferă, dar ”coliziunea” cu ea rămâne de neuitat. Te invadează lent, insidios, acaparându-ți tenace organismul, funcțiile vitale, travaliul cerebral… Și, după ce te stoarce ca pe-o tomată, dispar și cheful și vlaga de-a mai mânui vreo mașinărie de luptă, căci ești varză și, la un pas îndărăt, rânjește baba cu coasa! Încât, cu mintea de pe urmă, te întrebi de ce ai cheltuit munți de parale pe înarmări sofisticate, când un singur virus – pricăjit și ”vagabond” – te culcă definitiv la sol!? Când un simplu microb, mititel și ”obraznic”, îți dă cu tifla, despuindu-te de armura războinică și arătându-te așa cum te-a zămislit inițial natura!? Adică firesc, din carne și oase, sensibil la șocuri și dureri, și nu clădit din bazalt, imun la suferință și compasiune!
Virusul ucide, e drept, dar avioanele, rachetele și tancurile, cu ce intenții sunt croite? Nu ca să omoare? Nu pentru a stârpi viața, de data asta programat, conform graficelor, și nu aleatoriu, ca în cazul epidemiilor? Barem în privința lor, ele vin și pleacă, neavând ținte precise, dinainte selectate, ca în situația unor bombardamente, de pildă, când tirurile ”chirurgicale” uimesc prin acuratețe și eficacitate. Încât, dacă vătămările sunt exacte și cu randament maxim, ce mai comentăm? Se compară ele cu niște nenorociți de viruși? Cu jalnicele entități lopătând necurmat în mâzga proteinei originare și atât de insignifiante, că nici măcar nu le distingi din priviri!?
Invoc aici un aspect ce mă intrigă din cale-afară. În fond, ce diferență este între a te răpune un microb sălbatic și agresiv sau a te lichida o bombă ”inteligentă”? Care e deosebirea dintre cele două pierzanii și în ce constă ea? E cumva una mai bună decât cealaltă? Mai ”atentă”, mai ”blândă” cu anatomia și fiziologia individului? Cu structura lui intrinsecă, intimă? Conțin ele tâlcul unor departajări care le pot face mai ”suportabile”, mai ”acceptabile”?
Precum observăm, scopul, destinația lor finală, e identică: suprimarea vieții. Una prin infiltrare/contaminare biologică; cealaltă – prin rășluire mecanică. Încât, dacă scapi de prima, ai șanse reale, mai devreme ori mai târziu, să te pălească cea de-a doua, într-o superbă odă a ”vindecării” spectaculoase și definitive.
Dincolo de aceste considerații pasagere, realitatea zilelor noastre impune/reliefează un adevăr exiomatic. Iar el se referă la fragilitatea constituției umane, la slăbiciunea și perisabilitatea sa, în ciuda eforturilor de a demonstra contrariul. Încingând individul cu platoșă și coif, nu-l fortifici instantaneu. Nu-l transformi automat în erou de epopee. În personaj mitologic, titan ori semizeu, gata să stropșească potrivnici cu nemiluita și să sfarme cetăți. Și nu-l poți metamorfoza, nu fiindcă n-ai dori, ci pentru că nu te lasă creatura aceea minusculă și ciudată, ce pătrunde pe nesimțite în viscere și-ți suge vigoarea. Virusul, toxina aia blestemată, care-ți retează elanul, priponindu-te la pat, de unde (poate) scrutezi altfel scurgerea timpului și esența traiului.
… Și uite-așa asiști neajutorat la propria-ți ofilire, în vreme ce tunurile, rachetele și tancurile ruginesc, fiindcă nu mai are cine să le mânuiască! Și atunci, probabil, iar te întrebi: De ce ai prăpădit ”amazon” de gologani pe niște fierotanii care, acuma, zac în parcul rece!? De ce ai irosit purcoaie de bănet, când puteai aloca preventiv fonduri imense în bătălia contra virușilor de pretutindeni și de toate soiurile? Adică a acelor amenințări care, precum vedem, sunt mai mari decât efectul concentrat al tuturor armelor de pe glob! Și care au la bază indispensabilul oțel întruchipând vectorii extincției în masă, de parcă nu ne-ar ajunge otrava virușilor, dar musai să mai îndurăm și arsura groaznică a fierului călit!
Actuala criză generată de revagiile coronavirusului dă la iveală o situație cunoscută, însă ignorată constant. Vulnerabilitatea extremă a omenirii în fața bolilor infecțioase – ele însele arme de distrugere globală. Cu eforturi majore și generalizate, multe dintre maladii își vor găsi antidoturile și soluțiile adecvate, chit că, din nefericire, vor fi și destule sacrificii. Sens în care n-ar fi exclus ca, în urma acestor evidențe dramatice, corifeii planetei să tragă concluziile așteptate. Și anume că omul nu-i baș atotputernic și nu le știe taman pe toate. Ba, dimpotrivă, e chiar slab, umil și disperat, cerșind ajutor oricui și de oriunde, numai să scape de năpastă. Motiv suficient pentru ca liderii mapamondului să o lase mai moale cu ”bombardeaua” și declarațiile belicoase și se se concentreze mai abitir pe combaterea bolilor contagioase și a altor priorități stringente. Altminteri, oricât ar fi ei de forțoși și orice arsenal ar poseda, nu sunt scutiți de primejdie. Care primejdie? Aia generată de ăla mic, rău și invizibil, ce zburdă discreționar în trupul tău și-ți resetează decisiv pofta de viață. ”Ăsta să mă împiedice pe mine?!…” – te revolți. ”Nu există!” Ba da, există. Și nu doar că te poticnește, dar te transformă, prematur, și în altceva. Într-o simplă amintire. Și nu e păcat?