Stă în firea omului să ia întotdeauna partea celui mai neajutorat. În orice competiție sportivă, de pildă, publicul ține, de regulă, cu concurentul mai slab cotat, dar care demonstrează râvnă și determinare în adjudecarea victoriei. Pe acesta îl susține și-l încurajează, nu pe oponentul ivit din postura de favorit, având un palmares mai vizibil. Iar atunci când cel creditat cu șansa a doua confirmă, reacția spectatorilor e pe măsură: aplauze, urale, strigăte de satisfacție. Pe scurt – o atitudine de admirație nedisimulată față de competitorul învestit cu speranță și încredere. Și care, nelăsându-se copleșit de faima rivalului, a izbutit să obțină medalia deși, la început, nimeni n-ar fi pariat pe el.
Când, în pofida unor dezavantaje, reușești izbânda, performanța te înalță nespus în proprii ochi și în cei ai semenilor. Ea nu poate fi întrupată decât pe armătura solidă a mândriei ca factor esențial în dobândirea rezultatului pozitiv. De aici pleacă totul. De la orgoliul personal brodat pe conștiința valorii de sine aflată în necurmată întrecere cu ceilalți. Din acest melanj benefic ia naștere cea mai prețioasă calitate a individului: demnitatea.
„Capul plecat sabia nu-l taie” – iată o expresie ciudată. Posibil să nu-l reteze spada, dar nici bine nu-i va merge împricinatului, întrucât plecăciunea înseamnă capitulare. Și, precum știm, nicăieri în lume fricoșii nu sunt acceptați! Căci lașitatea este cea mai dezgustătoare tară a psihologiei umane. Ca antecameră a trădării, ea sluțește până la grotesc caracterul omului, transformându-l în paiață manevrabilă de către oricine și oricât. Într-un vânzător de baștină, în stare să scoată la mezat și laptele matern, dacă fapta slujește intereselor sale. Și ale stăpânilor săi de aici sau de aiurea, căci mișelul nu acționează independent, ci se află mai mereu în slujba acestora.
Niciunde pe planetă nu există un monument închinat lașilor, însă eroilor – da! Și atunci cum stăm cu „capul plecat sabia nu-l taie”, când ipostaza aceasta reprezintă exact contrariul poziției temerare?! Dacă vitejii trecutului ar fi urmat îndemnul de față, ar mai fi avut azi statui? Piețele din marile orașe ale mapamondului ar mai găzdui sumedenie de busturi și de ansambluri tematice oglindind tocmai epocile fertile și faptele glorioase ale precursorilor?
Istoria consemnează nenumărate acte de bravură săvârșite în numele unor idealuri. Îndeosebi cele legate de libertate, neatârnare, dezrobire… Generații întregi au dus lupte crâncene, cu sacrificii imense, pentru a-și câștiga independența și un trai mai bun. Dacă i-ar fi întâmpinat pe cotropitori cu „capul plecat”, ce s-ar fi ales de ele? Ar fi împodobit carul triumfal al invadatorului, după ce majoritatea lor ar fi fost masacrată în numele „civilizației superioare”, bineînțeles.
Insul lipsit de curaj nu e respectat defel. Dimpotrivă, e „gratulat” cu cele mai corosive și neaoșe epitete. Nimeni nu dă doi bani pe el, fiind asociat cu poltronul abject și venal, gata să pactizeze în orice circumstanță. Lui, da, i se potrivește zicala cu „capul plecat sabia nu-l taie”. Închinându-se până la țărână, evită descăpățânarea, dar nu și devastatorul oprobiu public ulterior. Delatorul va trăi mereu cu rușinea faptei sale, alături de care va supraviețui ca mostră a servilismului dezonorant. Și, oricât se va zbate pentru o eventuală reabilitare, nu va mai convinge nicicum de onestitatea demersului său. Căci cine a trădat o dată, o va face iarăși în circumstanțe favorabile. Încât, deficitul de încredere va fi practic imposibil de surmontat – lașul rămânând de-a pururi cu eticheta de proditor infam.
Din acest motiv – și din multe altele – cred că povața ar trebui modificată. Iar ea să sune așa: Unde demnitate nu e, nimic nu e. Reformularea e mai aproape de adevăr, întrucât istoria lumii nu s-a clădit din poziția „ghiocel”, ci din verticalitatea ținutei ca ripostă la barbaria altora. Smerenia, umilința, nu slujesc emancipării. Din contră, ele te înrobesc, îndemnându-te la pasivitate. La cedare prin inacțiune, răstimp în care vrăjmașul, lacom și nemilos, pune și mai abitir hățul pe tine, bucuros că a întâlnit asemenea specimene lipsite de mândrie și paralizate de teamă.
Desigur, atitudinea pașnică e de salutat. Ea include în grad înalt vectorii colaborării și potența ziditoare a omului. Dar asta nu exclude patronajul demnității ca notă distinctă din arhitectura psihologică a individului. Din matricea lui ființială, intimă, însumând la superlativ componenta cardinală a personalității forjate în focul dăinuirii.
Dacă ar fi să aplicăm ad litteram proverbul de mai sus, ar trebui să stăm smirnă înaintea oricărui agresor, ba să-i și mulțumim că ne cucerește! Să nu schițăm nici cel mai mărunt gest de împotrivire, altminteri „sabia ne va tăia capul”! Frumos exemplu de bărbăție, ce să zic! Numai bun de servit ca material didactic tinerei generații, care, poate, cândva, va fi chemată să-și apere baștina. Nădăjduiesc ca, în răstimp, să n-o atingă prea tare boala smereniei, căci contaminarea extinsă i-ar putea fi fatală chiar din startul mobilizării. Asta doar în varianta în care n-ar găsi antidotul stării contemplative și ar fi fi nevoită să-și îmbrățișeze până la capăt dușmanii nedeprinși cu subtilități filosofice pilduitoare, dar perfizi și hrăpăreți.
Translatat din domeniul militar în cel civil, sfatul are aceeași finalitate: supunerea! Închinarea! Inerția și moliciunea! Cu alte cuvinte – nepăsarea! Nimic nu vine din interior – urmare a unor convingeri sănătoase și ferme – ci numai din afară, ca rezultat al spiritului mimetic recurent și dezolant. Mentalitate de coriști, nu de soliști. Viziuni strâmbe, ezitante, care îndeamnă/predispun la renunțare și apatie, când ar trebui să fie taman pe dos. Adică să conțină amorsa implicării, ghesul participativ și perspectiva cât de cât întremătoare. În schimb, ce vedem? Sporii defetismului congenital, microbii indolenței, virușii delăsării lăbărțându-se nestingheriți… Situații în care n-ar fi potrivită o infuzie de optimism? De bizuire în forțele proprii și de a înceta hlizeala în vitrinele altora? Și, îndeosebi, de a rupe cu ploconeala și slugărnicia derivând tocmai din absența demnității?
Că lașitatea e disprețuită pretutindeni, este un adevăr indiscutabil. Un asemenea stigmat e sinonim cu aneantizarea civică – veritabil cancer al sufletului și al conștiinței viciate la extrem. Între un fricos și un îndrăzneț, temerarul va avea întotdeauna câștig de cauză. Curajul s-a numărat mereu printre cele mai onorante virtuți omenești, iar actele de bravură ale unor semeni sunt proverbiale. În cazul lor, precum constatăm, povața „Capul plecat sabia nu-l taie” n-a avut efect. Fiindcă, de-ar fi avut, n-ar mai fi cinstiți azi ca eroi, ci ca ticăloși de cea mai imundă speță, urâți și huliți de toată lumea. Căci, glăsuie bardul: „ … Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,/Dar cu umilință lanțu-l înconvoaie!/Ce e oare traiul dacă e robit?/Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit!/Viața și robia nu pot sta-mpreună,/Nu e tot d-odată pace și furtună”. (Dimitrie Bolintineanu – legenda istorică Daniil Sihastrul, versul 13).