Ciudat cât de profund, prin portul măștii, se poate uniformiza lumea! Exact ca într-un film suprarealist, în care protagoniștii alcătuiesc o singură masă amorfă, spălăcită, bâjbâind straniu în decor. Profile vagi, contururi estompate, fizionomii camuflate în cutele retractile ale pânzei de protecție… Între figuri, distincția e greu de făcut, întrucât același material acoperă și fața virtuosului, dar și obrazul nemernicului. Un deghizaj bivalent disimulând și ascunzând adevărata înfățișare a individului prins în ”cosmetica” travestiului fortuit.
Dacă pentru bărbați acoperirea tovalului nu înseamnă o nenorocire, referitori la femei, însă, efectul este dezastruos, fiindcă le răpește principalul atu: frumusețea. Acea arhitectură particulară a trăsăturilor imposibil de identificat (și de apreciat) dedesubtul banalei croieli cu rol defensiv în calea virușilor. Încât, volens-nolens, suratele sunt ”cântărite” la grămadă, indiferent de anvergura deosebirilor dintre ele. Nu mai există acea atracție a simțurilor potențată prin vizualizări directe și obiective, ci evaluări pripite și reprezentări imprecise a ceea ce s-ar putea piti îndărătul obrăzarului. Nu mai avem certitudini, ci aparențe în fald și stilizări proiectând doar trunchiul și membrele ca elemente definitorii ale persoanei.
Evident că, în rândul consoartelor noastre, o asemenea situație induce disconfort și frământare. Chiar anxietăți și depresii dificil de gestionat și de tratat, întrucât ”cenzurarea” portretului constituie un veritabil atentat la darul lor cel mai de preț: feminitatea. Grația, flirtul, surâsul brizant, aura inefabilă – toate aceste componente clasice ale cochetăriei partenerelor dispar, fiind substituite cu imaginea anostă a petecului de țesătură agățat după urechi. A botniței, în fond, cu dublă semnificație și deschidere. Spre trecut – rememorând atrocități, și spre viitor – anticipând posibile recidive durate pe aceleași calapoade.
Oameni fără chip, orizonturi limitate… O defilare rărită, înceată, cu siluete evazive, aproape imateriale. Tăceri eterice, gesturi scurte, automate, de androizi ieșiți la cumpărături… Un halo tern, contagios, revărsat constant din vanele destrânse ale cerului liliachiu și rece. Spre seară, ultimele spectre bipede se retrag și ele în bârlog, după ce-au bântuit dispensarele și farmaciile. Par stafii – arătări ivite din neant și momite aici, pe pământ, de promisiune deșarte. Forme fără miez, alcătuiri bizare lopătând apatic în ceața zilelor desemnând noi și noi recorduri ale neputinței și deznădejdii.
Pandemia aceasta vine ca o mănușă pentru unii semeni certați cu legea. Cum portul măștii este generalizat și obligatoriu, nici măcar nu depun un minim de efort ca să-și pitească mutra. La adăpostul acoperământului, acționează relativ lejer, fiind dificil de recunoscut și de trași la răspundere. Din moment ce, la exterior, toți suntem (aproape) identici, pe cine să băniuești/acuzi întâi?
Iată cum un simplu accesoriu textil induce nivelarea ca normă colectivă și transformă indivizii într-o formațiune omogenă anevoie de diferențiat. Dar, desigur, nu acesta este scopul principal al introducerii măștii de protecție. Am inventariat câteva din inconvenientele etalării sale, care, pentru femei în special, reprezintă un autentic calvar prin pecetea lor inestetică și conotativă. Însă, dincolo de neajunsul vădit, măsura este necesară pentru a bara iureșul acestui flagel ciudat, ițit din senin și atât de agresiv la scară planetară. Încât, virusul întruchipează însăși imaginea morții – numărul mare al deceselor fiind ilustrativ acolo unde năpasta s-a încuibărit.
De-a lungul evoluției sale, specia umană a traversat numeroase pandemii, care au redus-o numericește, e drept, dar niciodată n-au îngenuncheat-o. N-au stârpit-o, cu toate că, în vechime, nu existau antibiotice, hemostatice, celule stem ș.a.m.d. N-avea aparatură, tratamente adecvate și, totuși, a supraviețuit bolilor infecțioase și altor maladii (re)curente! Un sistem imunitar incomparabil mai puternic, combinat cu efectul curativ al plantelor nepoluate, a contribuit, cu siguranță, la salvarea ei. Cu atât mai mult, astăzi, în epoca modernă, avem certitudinea că vom devansa și această vicisitudine. Și că, în curând, ne vom relua ciclul normal al existenței perturbate brutal și neașteptat.
Până atunci, însă, trebuie să ne înfrânăm deprimarea stârnită de raportarea cotidiană a numărului de noi infectați și de cel al răposaților. Cifrele sunt, într-adevăr, alarmante și nu putem glumi cu ele. Tragice în esența lor, contabilizează viețile sacrificate prematur pe șleaurile multiple ale invadatorului invizibil. Nevăzut, dar atât de prezent prin dimensiunea suferințelor și a pagubelor imense provocate la orice palier.
În tot acest context tulbure și anxios, vestea bună e că marile laboratoaree ale lumii trudesc non-stop întru descoperirea antidotului. Un vaccin râvnit intens, care va izbăvi omenirea de încă o amenințare majoră, de încă un pericol al devenirii sale atât de întortocheate și de zbuciumate.