Precum vedem, marile puteri au un rol bine stabilit: acela de a apăra pacea. În orice chip și cu orice mijloace. Dar pacea asta, fiind ea cam alunecoasă, nu se lasă prinsă așa de lesne. Pentru a o priponi, musai s-o momești cu ceva. S-o atragi, ispitind-o cu bijuterii, de pildă. Dar nu cu orice fel de podoabe, ci doar cu cele mirosind a praf de pușcă. Și care sunt mai valoroase ca niciodată, umplându-ți retina prin varietate și randament, căci numai astfel pacea poate fi ținută în frâu și dirijată corespunzător. Însă, cum nimic nu e pe gratis, și pacea are un cost al ei. Adică un preț. Și de unde vin gologanii, dacă nu din vânzările de ”giuvaericale”? Și cine le târguie? Evident, cei ce nesocotesc pacea. Rebeli fioroși, răzvrătiți anarhici, insurgenți contaminați cu virușii avântului revoluționar sau teroriști apocaliptici.
Ei bine, tocmai împotriva acestor primejdii trebuie să lupte din greu marile puteri. Și cum o pot face mai eficient, dacă nu plasând în taberele opuse armament de ultimă generație? Modern, performant, cu productivitate maximă în secerarea de vieți omenești. Căci doar așa se poate impune pacea, omorându-i pe ceilalți în contul ei. Care ”ceilalți”? Dușmanii, firește. Adversarii, uneltitorii blestemați ce conspiră neslăbit și roiesc ca graurii în podgorii. Ei nu te lasă să prosperi în tihnă, fiindcă le sare arțagul din te miri ce și te spârcuie cât ai clipi. Însă, din fericire, nu ești singur în rezistența ta eroică. Marile puteri te-au detectat din înaltul cerului și, generoase, îți întind o mână de ajutor în salvgardarea… cui? A păcii, bineînțeles!
Dintotdeauna, ecuația e simplă, iar traseul este clasic: produci arme, le vinzi pacifiștilor, iar profitul îl vâri frumușel în buzunar. În felul acesta îți asiguri un câștig dolofan, dar oferi și beligeranților minunatele instrumente ale păcii. Și care, de îndată, îi va rări simțitor, reducându-se prin împuținare și marja de agresivitate. Iar când, în final, mai rămân în viață ultimii doi combatanți, atunci va triumfa definitiv elementul definitoriu al bunelor raporturi interumane: Pacea. Des-invocata și mult râvnita concordie. Împăcarea. Armonia universală sub semnul reculegerii și al înțelegerii mutuale ca norme superioare ale conviețuirii respectabile.
Toate certe și frumoase, dar ce ne facem cu surplusul de pușcoace și muniții? Semenii care le-au fabricat, au trudit în van? S-au spetit degeaba, scoțând pe piață aceste splendide unelte ale păcii? Ar fi o neglijență impardonabilă să abandonezi un asemenea arsenal, când există atâtea zone ce necesită securizări urgente și infrastructură logistică pe măsură. Adică o înarmare serioasă, robustă, ca premisă esențială întru (re)instaurarea unei păci trainice și durabile, în consens cu preceptele umaniste și etica diplomatică.
Marile puteri cunosc bine acest adevăr, motiv pentru care acordă o importanță sporită stocurilor masive de armanent. Cum scad nițel, cum le refac rapid, ca nu cumva să rămână descoperiți, compromițând șansele păcii. O asemenea situație e de neconceput, întrucât bagatelizează efortul asiduu de a contribui decisiv la relansarea păcii. La cimentarea ei în cofrajul tratatelor cu valoare absolută reflectând la maximum gradul de încredere și stima reciprocă. Prin urmare, teama că armele vor rugini în rastel nu se justifică. Din contră, rezervele cresc mereu pe croiala mușteriilor de pretutindeni, care se arată tot mai deciși și mai pretențioși în achiziționarea de echipamente sofisticate destinate păcii.
Dar latura umanitar-preventivă a marilor puteri nu transpare doar prin livrarea tehnicii pacifiste, ci și prin promptitudinea ajutorului dat celor încleștați în toiul bătăliilor premergătoare păcii. Astfel, când un luptător este rănit, apar iute elicopterele și-l salvează. Îl extrag din infernul frontului și-l oblojesc cu devotament, deplângându-i soarta care l-a lăsat orb și ciung. La așa abnegație și tratament – jos pălăria! E o pildă de solidaritate și întrajutorare, clar, de nota zece. Dincolo de asta, însă, răsare și o largă nedumerire. Echipezi omul și-l arunci în luptă, unde e sfârtecat de bombe, apoi tot tu îl… salvezi! După ce-l umfli cu plumbi din mitralierele vândute lui, tot tu îi sari în sprijin! Păi n-ar fi fost mai nimerit să nu-i fi furnizat puști și cartușe? Ar fi scăpat și el teafăr, iar tu nu te-ai fi împovărat cu costurile terapiei și al recuperării ulterioare.
Așadar, pe de o parte, îl burdușești cu gloanțe, iar pe de alta – îl izbăvești compătimindu-l pentru situația precară în care a eșuat. Datorită cui? Datorită ție, care i-ai oferit, evident contra cost, ustensilele morții violente și premature. Iată o logică ciudată, greu de înțeles! Nu însă și pentru marile puteri, care se ghidează după paradigme inaccesibile muritorilor de rând. Încât, tot ce putem face este să luăm act de întâmplări și să privim optimiști cum se implementează pacea acolo unde ea trebuie neapărat să existe. În rest, e anecdotică