M-am reîntâlnit, prin toiul verii, cu un amic din copilărie. Și cum vremea a trasat niscaiva riduri pe chipurile noastre, abia ne-am identificat. Amabil, prietenul m-a invitat la o terasă, unde, în fața unui pahar cu suc, și-a desferecat limba. Printre altele, mi-a mărturisit că e un împătimit al drumețiilor și că a ”călcat” deja o sumedenie de țări de pe toate continentele. Relata cu satisfacție nedisimulată, ba chiar cu un anumit patos alimentat constant din belșugul faptelor și al întâmplărilor descrise. Plasticitatea evocărilor, exactitatea datelor geografice și fluiditatea expunerii m-au convins de veridicitatea istorisirilor sale, deși, la început, îl suspectasem de fanfaronadă. Însă omul nu se lăuda, căci, realmente, fusese protagonistul evenimentelor aduse în discuție și prezentate cu lux de amănunte.
Comeseanul avea ceva aparte – o alură de explorator forjată cu îndrăzneala și asprimea aventurierului sondând spații virgine și primejdioase. Gesturile scurte și repezi degajau vitalitate și dinamism, iar ochii negri, mici și vioi, împrumutau obrajilor o aură distinctă. Aproape că m-a cuprins un sentiment de invidie văzându-i tonusul ridicat și pofta nesecată de viață. Amicul era un trăirist, neîndoielnic. Un ins procesând senzații tari și peripeții cu ghiotura, neputând, probabil, dăinui fără ele. Poate tocmai din cauza aceasta și alesese călătoria ca antidot al anchilozei bilaterale (fizice și sufletești), eliberându-se din teascul angoasei pe calea reconfigurării sinelui veșnic provocat.
După încă un episod al amintirilor legate de tărâmul austral, prietenul mi-a pus, în fine, întrebarea pe care o așteptam: ”Tu pe unde ai voiajat?” ”Pe niciunde”, i-am răspuns. ”Cum așa?!”, face el. ”Foarte bine”, zic. ”N-am pașaport”. ”Ha, ha!” – râde el. ”Și vrei să te cred!?” ”Crezi ori ba, ăsta-I adevărul”. ”Tu glumești!”, continuă el. ”Că, de nu, înseamnă că ești defazat rău! Cum naiba să n-ai pașaport, azi, când poți hoinări cât vrei și cu ce vrei! Scuză-mă, dar numai naivii și tăntălăii stau acasă”. M-a privit compătimitor o clipă, apoi a reluat cu aplomb: ”Știi tu câte frumuseți sunt pe lumea asta? Habar n-ai! Eu am văzut o parte din ele și nu m-am săturat!” ”Și eu cunosc multe locuri”, i-am replicat. ”Știu Roma, Parisul, Londra, Madridul… La fel – continentele și statele care le compun. Îmi sunt familiare mările și oceanele, junglele tropicale, deșerturile și piramidele, fluviile tutelare și templele antice. Într-un cuvănt, configurația planetei nu mi-e chiar străină”. ”Și cum știi toate astea, dacă n-ai fost acolo?!” ”Din cărți”, i-am spus. ”Am citit mult și călătoresc, în gând, oriunde. Prin forța lui, mă <<teleportez>> pe orice meridian și redau esențialul”.
M-a măsurat cu suspiciune și atunci, ca argument, i-am descris unele repere turistice din principalele capitale europene, și nu numai. Când am terminat, mi-a tras ștrengărește cu ochiul și a adăugat: ”Mare șmecher ești! Să-i descânți lui mutu’ că n-ai pașaport! E imposibil să conturezi atât de real obiectivele enunțate, dacă nu le-ai admirat pe viu”. ”Bine” – am intrat în joc. ”Uite, admit că am pașaport”. ”Aha!” sare convivul. ”Te-am prins cu fofârlica!” ”Pașaportul meu e mai special”, continui eu. ”Valabil pentru șapte țări: Țara Oașului, Moților, Bârsei, Vrancei, Zarandului și așa mai departe”. ”Te ții de sotii!”, exclamă prietenul. ”Eu vorbesc serios, iar tu…”
Văzându-l nițel indispus, i-am perorat că avem un timp al tuturor lucrurilor. Și datorită căruia nimic nu poate fi grăbit sau amânat. Există o succesiune bine determinată, iar dacă evenimentul nu vine la soroc, atunci când trebuie, e în zadar. E ca și cum, la 80 de ani, ar apărea în viața ta Zâna Zânelor, iar tu horcăi ca stihia prin burlane! La ce folos un asemenea dar, când nu te mai țin brăcinarii? Când setea de cunoaștere și dorul de ”ducă” slăbesc sau dispar integral? Când cenestezia e vraiște, îngustând la minimum orizontul percepției și așa precar, și când – dintr-un participant activ la exuberanța vieții – devii un jalnic contemplator al ei? La ce bun toate astea?
Și i-am mai spus că frumusețea și măreția oamenilor și a naturii pot fi surprinse și pe aici, mai aproiape de baștină, nu doar în olaturile de la marginea lumii. Și că arhitectura bucuriei și a fericirii e îndeobște simplă, dacă ai ochi să pătrunzi și dincolo de aparențe. Ceea ce-l irită pe unul, îl încânt pe celălalt, după cum două tristeți pot da suma unei jubilații. Fiindcă nu tot ce e nou și sofisticat are și rolul de a emoționa. De multe ori chestiunile mărunte, naturale, au o semnificație aparte, nebănuită în profunzimea lor.
Iar spre finalul discuției, l-am întrebat, în treacăt, dacă a vizitat Delta Dunării. Mi-a răspuns negativ. ”Nici Litoralul?” – am insistat. ”Nu”. ”Dar Transfăgărășeanul?” ”Nici pe el”, a mărturisit. ”Vezi”, i-am spus. ”Ai cutreierat jumătate de glob, însă nu-ți cunoști regiuni emblematice din propria țară! E un paradox?” ”Nu neapărat”, zice el. ”N-a fost să fie. E și aici o predestinare, nu?” ”Habar n-am”, i-am replicat. Dar știam precis că nici eu n-am pășit prin locurile amintite. Când le voi admira – dacă se va întâmpla vreodată – voi fi mulțumit. Pănâ atunci, însă, îmi continui tradiționalele călătorii interjudețene cu trenul sau (mai rar) cu autobuzul. Deși scurte (50-100 km), deplasările au un farmec particular și efecte revigorante. De fiecare dată, la înapoierea dintr-un asemenea voiaj, am impresia că revin de la capătul pământului și mă simt ușurat. Chiar confortabil – stare indusă probabil de cromatica decorului, de acustica roților de teen și, nu în ultimul rând, de contactele interesante cu ceilalți pasageri.
E drept că mai scap uneori și dincolo de arcul carpatic, dar astea sunt escapade excepționale și cu rezonanță maximă în conștiința mea. Atunci senzația de imponderabi mă inundă realmente, insuflându-mi noi energii și aruncându-mă în cuva fericirii. Căci, la întoarcere, aleg invariabil traseul munților noștri magnifici, care mă fascinează mereu cu splendoarea lor infinită. Și cum să nu te desfeți recoltând atâta strălucire condensată, atâta măreție celestă scăldându-ți aproape dureros retina? Cum să nu tresalți în fața aureolei lor unice, ițită din strajă și zăgaz – reazem al bolții și soclu al țărânei? Poți rămâne insensibil înaintea acestei minunății ce te copleșește prin grandoare, nemărginire și sublim?
Iată, așadar, destule motive pentru a aprecia și relaxantele peisaje autohtone, și despre care turiștii străini comentează la superlativ. Că ajungi să le vizitezi sau nu – e o altă poveste. Ea depinde de marja de timp, de resursa financiară și, mai cu seamă, de vârsta la care totul e posibil și frumos. Când ai depășit-o – chiar dacă nu ești propriu-zis bătrân – ”turația” organismului scade, dorința descrește, și rămâi cu regretul că ar fi putut să fie ”altfel”. Nu mai există acea prospețime și ghes atât de specifice tinereții sau, cel puțin, etapei maturității (încă) iscoditoare. Asta însă nu înseamnă că renunți la drumeții, căci, precum spuneam, și voiajurile interjudețene au parfumul lor, delectându-te cu situații și plăceri nescontate. Un dialog spontan cu un tip carismatic, ori cu o femeie stilată, care să te capteze prin ținută și elocvență, nu-i de colo. Nu rareori afli lucruri remarcabile din gura unor semeni obișnuiți, care te uimesc cu verva și inventivitatea lor lexicală. Surprizele pot apărea de pretutindeni, constituind sarea și piperul oricărei deplasări în teritoriu.
Mere vie, ispita călătoriei bântuie dintotdeauna cugetele oamenilor. Fie că vorbim de turismul inițiatic, cultural sau de agrement, ”vagabondajul” excursionist cunoaște o veritabil explozie la nivel planetar. La altă scară istorică și cu suport tehnologic modern, peregrinarea actuală denotă o diversitate uimitoare, reducând distanțele și înlesnind contactele interumane. Practic, anulând bariere și spulberând tabuuri ce, până deunăzi, păreau de neclintit. O asemenea efervescență ”migratorie” nu putea rămâne neconsemnată și, în consecință, a răsărit și o literatură specifică. Ea ilustrează pregnant amploarea fenomenului, redându-l în toate ipostazele și profunzimile sale, ca pe un aspect definitoriu al motricității și curiozității omului contemporan.
În ce mă privește, neracordat modernității ”mișcătoare”, probabil că mă număr printre ultimii ”naivi” sau ”tăntălăi” (vorba amicului) care n-au pașaport și stau pe-acasă. Încât, nu pot scrie nici măcar o broșură cu impresii de drumeții externe, decât, eventual, la modul livresc. În precaritatea și umilința condiției mele, ce să mai zic? Îmi accept destinul de târâtoare pe spații înguste, nădăjduind că, odată, voi ajunge să ”inspectez” și multiplele popasuri turistice ale țării mele. Mai ales că, pentru asta, n-am nevoie, în continuare, de niciun pașaport.