După atâtea știri nenorocite, iată, în sfârșit, și o veste minunată: s-a reluat și mai vârtos cursa înarmărilor! Informația are un potențial fortifiant remarcabil, fiind decisivă în redobândirea tonusului vital și, implicit, a poftei de viață.
Parcurgem un interval de transformări rapide și spectaculoase. Totul se mișcă, exultă, debordează. Vechile paradigme se modifică radical, apar noi concepte și viziuni, interese și strategii. Bilanțurile nu se mai fac atât în sfera economică, cât în zona militară, unde cantitatea și calitatea dotărilor ostășești devin emblematice pentru o anumită stare de fapt. Și care se evidențiază prin trei aspecte: nesiguranță, teamă, viitor opac.
Perioadei de dezvoltare pașnică și prosperă îi succede, azi, o etapă ciudată și tulbure. O vreme a dezechilibrelor și a incertitudinilor multiforme născute din magma contradicțiilor acumulate în răstimp. Și care, în opinia unora, nu pot fi rezolvate decât printr-o nouă reașezare și zidire geopolitică. Ceea ce presupune, în mod automat, (și) soluții de forță.
Corifeii planetei – mereu aceeași – ne asigură permanent de bunele lor intenții. Asta însemnând că sunt gata să moară oricând pentru pace. Nobil și generos ideal ilustrând capacități sufletești aparte și dragoste infinită întru salvgardarea semenilor. Tocmai de aceea, respectarea valorilor esențiale ale dăinuirii se situează pe locul întâi al codului moral ce le ghidează conduita.
Precum observăm, de un timp încoace, un procent din omenire se răstește la celelalte procente. Pare-se că toată lumea timorează și șantajează pe toată lumea, într-un soi de exhibiționism vulgar și gratuit. Datul cu tifla, aluziile străvezii sau formulările pernicioase au ajuns etaloane șic în era postcomunistă. Limbajul politic se schimbă – caracterul diplomatic-aluziv fiind tot mai des substituit cu exprimarea frustă, directă, despuiată de artificii stilistice și de metafore ineficiente. Tot ce contează este mesajul neechivoc – acel semnal ce provoacă expandări orchestrate sau replieri spontane în câmpul tactic. De aici și varietatea ”torențială” a admonestărilor: ”În caz de agresiune, X amenință cu folosirea armelor nucleare”. Sau: ”Y atrage atenția că va riposta dezlănțuit”. Sau: ”Z avertizează că nu va ezita să utilizeze tehnologie neconvențională în teatrul de operațiuni” ș.a.m.d.
De pretutindeni – apostrofări, reproșuri, sperieturi cu rachete, lansatoare, portavioane și submarine. În ritmul acesta al înzestrărilor cazone, indicele ”bunăstării” va suferi mutații semnificative, el fiind legat nu de performanța economică generală, ci de nivelul/randamentul tehnic al arsenalului deținut.
”Frumoase” perspective, de ce să nu recunoaștem? Oricum am lua-o, un lucru este cert: speciei umane nu-i priesc fazele extinse de tihnă. De stabilitate și securitate. De trudă tenace și rațională întru propria-i smulgere din ignoranță și pauperizare. Ciclic, simte nevoia unei ”scărpinări” profunde și masive, pentru ca apoi, dacă va supraviețui, să redescopere sensul real al existenței și splendoarea unui nou răsărit de soare. Intimidările și tracasările reciproce, insultele și aroganța unor lideri nu promit nimic bun. Toți stau cu degetul pe trăgaci, pândind clipa, momentul zero, când pot declanșa infernul pe Terra. Acesta să fie, oare, sfârșitul? Capătul de linie, punctul terminus al prezenței omului pe pământ?
Ar fi absurd să se întâmple așa. Și prea nedrept. După atâta efort constructiv și progres vertiginos, să pierzi totul, într-o secundă de întunecare a judecății, e de neconceput! Și totuși, asemenea scenarii, de aneantizare a omenirii, ființează și se derulează în laboratoarele/simulatoarele tainice ale unora. Iar la fundamentul lor stau două trăsături ireductibile ale psihologiei umane: setea de putere și obsesia bogăției. Dominarea altora, deposedarea de resurse și transformarea lor în entități amorfe și docile, gata să execute exemplar orice directivă, a constituit dintotdeauna idealul păpușarilor de pretutindeni. El nu este altceva decât expresia clară a lăcomiei și cinismului unor indivizi ce se cred invincibili și nemuritori, și care, în aventura subsumată scopurilor lor egoiste, pot târî fără remușcări întreaga populație a globului.
Reactualizată periodic, partitura este, invariabil, aceeași: unul amenință, altul avertizează, iar celălalt atenționează. Ca să fie limpede tuturor că aici nu se glumește, ci se veghează din răsputeri la prezervarea păcii și a armoniei universale. Cu toată recuzită aferentă: silozuri nucleare, bombardiere, submersibile, blindate și ce-o mai fi prin hambarele lor burdușite.
… Pe cerul violet, nici urmă de astru. Nori buluciți, liliachii, tivesc orizontul cu profile ciudate și descărnate. Așternut de câteva zile, semiîntunericul aduce cu o ceață stranie, lipicioasă, prefirându-se necurmat din alveolele detonate ale țărânei. Miesme sufocante, de oxizi răscopți, cotropesc implacabil văzduhul. E liniște. Grea, vastă, absolută… Totul e sfârtecat și pârjolit de focuri năprasnice prăvălite din eter. Altădată înverziți, versanții lasă acuma vederii doar piatra aspră și calcinată în tipare neașteptate și bizare. Oriunde privești, predomină aceleași culori impersonale, cernite și reci, ca un giulgiu al bolții atestând moartea subită și prematură. E frig, tot mai frig…! Și iarna nucleară abia începe!
Abandonând mica descripție de nuanță apocaliptică, nu pot să nu mă întreb: asta ne dorim?! Acesta să fie destinul nostru tragic – extincția în posibilul cataclism atomic declanșat de semeni iresponsabili, aflați vremelnic la pupitrele deciziilor supreme?
Probabil că scurtul exercițiu imaginativ nu se va concretiza niciodată, el rămânând o simplă proiecție a subconștientului alarmat. Dar putem ignora și varianta primă, când ”negocierea răstită” a devenit normă comună, iar cazărmile gem de soldați?