Antarctica. Într-o zonă aridă, cotropită de ghețari enormi și bântuită de vânturi năprasnice, sateliții au detectat o anomalie. Mai precis, un element straniu situat la mare adâncime și încapsulat într-un calapod din cleștar de maximă puritate. Descoperirea a stârnit senzație și, drept urmare, echipe mixte de cercetători au năvălit într-acolo, să studieze fenomenul. Cu eforturi comune au extras calupul înghețat, pe care l-au supus apoi unui proces accelerat de topire. Nu mică le-a fost mirarea când, la finalul operațiunii de decongelare, le-a răsărit înaintea ochilor o creatură cu trăsături pronunțat umanoide. Uimirea le-a sporit și mai abitir văzând că arătarea despicase pleoapele, avea culoare în obraji și părea străbătută de o energie inexplicabilă.
Ca la comandă, savanții și-au croit semnul crucii și au rămas înmărmuriți în fața insolitului tablou. După ce s-au trezit câta din uluire, șeful lor – un antropolog vestit – a început să-și frece palmele de bucurie. Era convins că, în sfârșit, identificase veriga lipsă – acel hiatus din evoluția speciei umane, care a dat atâta bătaie de cap specialiștilor în domeniu. Nimeni și nimic nu-i va răpi satisfacția de-a deschide un nou capitol în istoria omenirii, punând capăt atâtor speculații sterile și concluzii eronate. De-acum, era sigur că dăduse lovitura, iar numele său va străluci veșnic în panteonul științei universale. Apoi, brusc, pică în cealaltă extremă. Dacă se pripea, mizând exclusiv pe obârșia pământeană a fosilei vii? Dacă originea umanoidului era de sorginte extraterestră – caz în care toate datele chestiunii se răsturnau în mod dramatic!? Își putea asuma riscul de-a marșa pe aproximări sau va recurge la o cercetare riguroasă derivând tocmai din statutul particular al problemei?
Ambele întrebări îl chinuiră deopotrivă, până se hotărî și convocă o consfătuire cu colegii de breaslă prezenți la locul faptei. Iar aceștia, cu vot majoritar, îl împuterniciră să folosească orice metodă sau mijloace, numai să dezlege cât mai iute și mai clar dilema.
Încet, încet, ideea apartenenței galactice a ființei deveni precumpănitoare în mintea reputatului expert. Altminteri nu-și explica supraviețuirea – practic imortalitatea într-un mediu așa de neobișnuit și de ostil. De bună seamă că doar o creatură înzestrată excepțional reușea să trăiască în condiții teribile, unde puține structuri organice rezistau presiunilor de tot soiul și învingeau bariera dintre viață și moarte. Iar o asemenea entitate, evident, nu putea proveni decât din cosmos, fiind adaptată perfect și făcând față tuturor provocărilor.
Încredințat că depistase un mesager al spațiului astral, venerabilul savant comise un prim gest menit a testa inteligența exponatului. Și care, din nefericire, fu și ultimul din cariera sa, întrucât suferi un accident vascular și rămase paralizat pentru tot restul zilelor. Redăm cu aproximație dialogul dintre cei doi și care a condus la neprevăzutul și tragicul deznodământ:
SAVANTUL: Din ce zonă siderală vii?
UMANOIDUL: Ce?
SAVANTUL: De unde ești?
UMANOIDUL: Din Vaidenoi.
SAVANTUL: Interesant! N-am auzit de constelația asta.
UMANOIDUL: De ce? Ești surd?
SAVANTUL: Ai vreun nume?
UMANOIDUL: Îhî. Ionică.
SAVANTUL: Yo… Nika?!
UMANOIDUL: Draci! Se scrie împreună.
SAVANTUL: Cu igrec?
UMANOIDUL: Nț! Nu-s grec.
SAVANTUL: Mă rog… Și zici că provii din constelația Vaidenoi!
UMANOIDUL: Da, am băgat și contestația. Să crape și capra vecinului!
SAVANTUL: Adică?!
UMANOIDUL: Am plătit amenda. Una nasoală, în puii mei! Care m-a calicit de tot. Atunci, ca să mă răzbun, am decolat din Vaidenoi și am aterizat aici.
SAVANTUL: Cu farfuria, nu?
UMANOIDUL: Hî? Crezi că-s linge-blide? Că umblu cu strachina după mine? Du-te, bre, la păscut!
SAVANTUL: Poftim? Nu înțeleg…
UMANOIDUL: Păi ce, l-am omorât? I-am intabulat doi pumni. Iar înainte de asta – i-am tencuit o carabă. Sincer, doar m-am apărat. De nu mă stârnea… nu parcam azi aci.
SAVANTUL: De ce? Amânai proiectul?
UMANOIDUL: Amânam șofranu’! Viram pe altă rută.
SAVANTUL: Fascinant! Un temerar al voiajului interplanetar, care survolează nonșalant imensitatea vidului cosmic!
UMANOIDUL: Și babacii au posedat unul. Când eram năpârstoc.
SAVANTUL: Ce anume?
UMANOIDUL: Televizor ”Cosmos”. Din ăla cu lămpi. Cam nașpa, da’ mergea. Totuși, nu se compară cu mărcile de azi, care e mișto.
SAVANTUL: Stimate oaspete Ionica… De ce ai ales ca punct de destinație zona aceasta?
UMANOIDUL: Hî?
SAVANTUL: Ce te-a atras tocmai aici?
UMANOIDUL: Cum ce? Am venit să caut un loc de muncă.
SAVANTUL: Aha! Adică un habitat special. Și nu ți-e greu?
UMANOIDUL: Poftim?… Mă faci să râd! Dacă frate-miu rezistă în văpaia din Matacama, iar soră-mea filtrează mâlul pe Amazon, eu, ce, îs mai prejos? Hai, sictir!
SAVANTUL: Cum?! Sunt și ei pe pământ?
UMANOIDUL: Bravo, văruțule! Mi-au luat-o înainte, da’ recuperez eu. Numai să-i găbjesc pe șmecherii ăștia.
SAVANTUL: Care șmecheri?!
UMANOIDUL: Ăștia de p-acilea, care se pitesc în găvane, ca să nu dau de ei. Însă îi dibuiesc eu, pe bune! Nu scapă ei de mine. Iar după ce mă angajez, le prepar surpriza vieții.
SAVANTUL: Hm… Îmi imaginez că se vor bucura nespus.
UMANOIDUL: Păi! Le trântesc un sindicat mortal! Să vedem atunci pe unde mai scot cămașa.
SAVANTUL: Cine?
UMANOIDUL: Inamicii. Spionii. Și am să încep chiar cu tine.
SAVANTUL: Cu mine?!…
UMANOIDUL: Ce te miri? Ce, ești neam cu tata? Sigur că te mătrășesc! Și știi de ce?
SAVANTUL: Mărturisesc că nu…
UMANOIDUL: Fiindcă mă râcâie ceva. Precis că ești de la serviciile secrete și mă tragi de limbă! Iar eu nu suport chestia asta, că, la mine acasă, am fost persecutat. Pricepi?
SAVANTUL: Deloc.
UMANOIDUL: Vai de soarta ta! Nu pricepi, că ești capsoman și bramburit. Și care n-ai habar pe ce lume trăiești”.
Aici se întrerupe înregistrarea convorbirii celor doi protagoniști arctici. Din relatările ulterioare ale martorilor rezultă că interviul a degenerat rapid, ajungându-se la multiple injurii suburbane, de pe urma cărora celebrul antropolog a făcut apoplexie, iar ciudatul interlocutor și-a revigorat spectaculos capacitățile cognitive.
Închidem și noi preambulul umoristic și pășim mai departe pe aria analizelor curente. Am recurs la acest artificiu literar pentru a evidenția o stare de fapt: prezența românilor pe întreg mapamondul. La poli, în pustiu, pe insule, la ecuator, în arhipelaguri, atoli, în orice emisferă, găsești conaționali! Încât, nu m-ar mira să-i descoperim chiar și pe alte stele din galaxiile îndepărtate ale universului. Un irezistibil (și inexplicabil) elan ”prospector” îi mână pe olaturi nevisate vreodată, în căutarea… a ce? A fericirii? A realizării personale? A aventurii?
Asistăm astăzi la un exod masiv al compatrioților noștri spre meleaguri străine. Unde nu te aștepți, acolo dai de români! Deja, când se anunță undeva o catastrofă – erupții vulcanice, deraieri de trenuri, conflicte armate, inundații etc. – mă întreb, cu îngrijorare, câți români sunt implicați? Câți sunt morți, răniți sau dispăruți? Fiindcă, de multe ori, printre victime se numără și congeneri – oameni ce brăzdează în iureș planeta ghidați de un neastâmpăr pare-se congenital și de un nesecat izvor al speranței că, la un moment dat, ceva minunat se va întâmpla, iar asta le va schimba radical destinul.
Emigrație, natalitate scăzută, interminabile accidente rutiere, boli cu toptanul… Toate aceste nenorociri dijmuiesc serios populația, răpindu-i forța vitală și inoculând pic cu pic senzația neputinței generalizate. Cauzele care determină (și întrețin) această stare de fapt se cunosc, așa că nu mai insist asupra lor. Nu mi-am propus să fac un studiu sociologic vizând fenomenele amintite, ci doar să-mi exprim o părere apropo de un aspect considerat definitoriu referitor la sentimentul apartenenței. Și care, din nefericire, se află într-un pronunțat (și nedorit) con de umbră.
Din observațiile mele – empirice, desigur – ce constat? Printre altele, apariția și consolidarea unui nou fenomen: patriotismul aeronautic. Și care poate fi precizat sugestiv prin următorul catren: ”Cu pașaportul strâns la <<corazon>> /A bocit nespus, de dor infinit,/Apoi s-a repezit la avion/Și… n-a mai venit!” Aici, pe acest segment, mărturisesc că mă aflu în impas. Conceptul mă intrigă, dar, totodată, mă și provoacă prin pârtiile interpretative puse la dispoziție. Iar una dintre ele se referă la noțiunea de iubire.
Numeroși semeni declară aprins că își iubesc țara, dar totuși o părăsesc! ”Dorul de ducă”, tentația necuprinsului, instinctul exploratoriu, ocheada escapadei… Credința oarbă că ”dincolo” e raiul – tărâmul belșugului și leagănul desfătării în oaza nemuririi. Vrăjiți de chemarea nemărginirii, mulți compatrioți survolează impetuos imensitățile planetare, aciuându-se care pe unde apucă. Iar de acolo, din depărtările înnegurate ori însorite, trimit neosteniți semnale din care rezultă cum îi macină dorul de țară și cum plâng zilnic după glia natală.
România poate fi asemuită cu o femeie frumoasă, de care ești îndrăgostit lulea. Și când iubești cu o asemenea pasiune, poți lepăda cu atâta ușurință obiectul adorației tale? Poți abandona nonșalant ținta prețuirii tale, a idolatrizării, în fond, care semnifică supremul atașament și esența dăruirii? În mod ciudat, deși mulți clamează că țin îndoit la țărișoară, se dispensează de ea imediat ce se trezesc în avion și ajung cât mai departe pe cerul încăpător al Terrei!
Forma aceasta de ”patriotism aeronautic” e ilustrată și de anumiți reprezentanți ai melosului popular, care ne (în)cântă de fiecare dată cu prestațiile lor mustind de afecțiune pătimașă la adresa patriei. Căci nu e spectacol în care entuziasmul și ardoarea cea mai pură să nu explodeze în patosul unic al adeziunii vizând țara! Matricea născătoare, sălașul mirific al genezei, vatra străbună – toate sunt evocate cu sensibilitate și har, zgândărind simțirea și cugetul oamenilor. Fiorul indus, trăirea participativă, același ritm și intensitate a recepției incendiază regulat flacăra conștiinței și a unității de neam, reanimând, fie și vremelnic, o genă identitară (cam) amorțită.
Recunosc că am fost oarecum decepționat când am aflat că unii corifei ai folclorului autohton nu mai locuiesc în România, ci în state ale prosperului Occident. Și unde au reședințe frumoase, proprietăți, iar odraslele frecventează cele mai ”tari” școli și universități. Desigur, oricine se poate stabili unde poftește, însă problema e alta. Iar ea ține (și) de etică, de o minimă moralitate, dacă vreți. Căci ecuația e următoare: pe de o parte exalți virtuțile strămoșești și lauzi la superlativ Țara, dar, pe de altă parte, stai cât mai departe de ea! Genul acesta de ”amor geografic” se subsumează perfect noțiunii de ”civism aeropurtat”, reflectând, în fond, o atitudine duplicitară, dacă nu chiar pișicheră. Încât te întrebi: soliștii aceștia vin în România ca să-i doinească frumusețile sau ca să prăsească gologani? Bănuții aceia, paralele cu care acolo, în străinătate, își asigură un nivel de viață sporit și tihna atât de necesară creației artistice.
Mergând mai la ”deal” pe firul raționamentului, ajungem, inevitabil, la o concluzie deloc surprinzătoare. Și anume că țărișoara e bună doar de procurat monetarul, care, apoi, se cheltuie altundeva. Și câte ziceri de of, de dor, de jale, stau la baza lui? Câte muzichii n-au cutremurat sufletele prinse în magia interpretărilor măiestre și din care Țara și Neamul nu puteau lipsi!? Filotim și emotiv, românașul vâră adânc mâna în chimir când e vorba de plăcerile sale. Tocmai pe această trăsătură psihologică mizează și exponenții ”patriotismului aeronautic”, care știu că, odată aterizați aici, nu vor pleca nicicând cu tolba goală. E un calcul, o socoteală simplă și eficientă. Adică pragmatică. Iar ea nu proclamă ca unic criteriu al adevărului doar ceea ce e util din unghi de vedere practic? Ba bine că nu! Și atunci ce rost mai au idealismele, sentimentalismele desuete, în contextul dominației utilitarismului care absolutizează o singură componentă: banul?
Deficitul de credibilitate al unor repsozi nu mai e un secret, câtă vreme aici, în România, își satisfac preponderent interesele financiare, apoi se retrag în liniștea și confortul din statele ”civilizate”. Iar românașul neaoș, omul plătitor, vine de la spectacol mulțumit că a ascultat încă o cântare despre cât de mândră, bogată și primitoare este Țara în care s-a născut el, moșii și strămoșii săi.