-schiță-
”Sub crusta gheții noroiul fin aducea cu folii suprapuse de puroi împietrit. Rostuite de vânt, gorganele de omăt punctau întinderea șesului deasupra căruia soarele murea încă o dată. Era o liniște ireală, mărită de orizontul invizibil, ghicit undeva în adâncime, dincolo de meșele de nori anchilozați. Rând pe rând, ocheadele amurgului prinseră a se prelinge silențios în și dinspre neant. Ușoare sclipiri apăruseră în zare, pe urmă lințoliul asfințitului coborî mai consistent. Puține stele rămaseră de rond, pâlpâind cu lumini muribunde, ca și cum ar fi fost stoarse nemilos de o forță brută, înspăimântătoare”.
Serafim închise cartea și se cufundă în sine. Din poziția lungit pe spate, vedea luna rotundă și plină ce răsărise în colțul ferestrei.
După un timp, se îmbrăcă și ieși din cabană. Bolta era senină, înaltă și mută. Primenit de ger, aerul proaspăt se prefira de pretutindeni, aidoma unui elixir miraculos, inepuizabil. Reflectoarele se aprinseseră deja, scăldând pârtia de schi într-o feerie de basm. Atârnat de cablu, telefericul suia constant panta văzduhului. Părea o creatură stranie, diformă, ivită întâmplător din catacombele serii.
Serafim inspiră de câteva ori profund. Simțea crescându-i treptat buna dispoziție inoculată perseverent de suflul benefic al iernii. Venea întâia oară aici, în această stațiune montană, la recomandarea expresă a medicului. Acuza o formă particulară de astenie, pe care doctorul se angajase s-o elimine cât mai grabnic. De aceea îi și prescrisese sejurul la munte, ca un prim și esențial element al reușitei tratamentului preconizat.
Își aminti că nu schiase de mult și-l cuprinse, subit, o poftă aprigă de-a aluneca pe zăpadă. Însă pârtia amenajată nu-l încânta defel, ochise el un alt traseu mai interesant, deși situat la o distanță apreciabilă de cabană. Prefera singurătatea deplină vecinătății unor turiști zgomotoși, sâcâitori prin expansivitatea lor exagerată. Găsea că e prea artificial, nefiresc, să ai totul la îndemână. Unde mai era voluptatea datorată propriilor trăiri nealterate? Dar acele senzații unice, absolute, născute doar prin exploatarea spațiilor virgine și a căilor nebătătorite? În afară de asta, considera că adevărata bărbăție se demonstrează în disputa pieptișă cu povârnișurile, nu stând comod, la urcare, în cabina confortabilă a gondolei. Era la cheremul oricui acel mijloc de transport inventat parcă de leneși, or el nu va recurge niciodată la serviciile sale. Nu-i permitea mândria și, mai presus, voia să-și dovedească putința de-a înfrunta bariere și obstacole din cele mai felurite.
Cu schiurile pe umăr, mărșăluind forțat, poposi la poalele versantului și se cățără, tenace, până în vârf. Fixându-și tălpicile de clăpari, își dădu drumul.
Purtat de beția vitezei, nu se trezi nici când ajunse în fundul căldării botezată de localnici Râpa lupilor. Stelele de pe cer se transformaseră în mici puncte fosforescente și le contempla extaziat cum se apropiau vertiginos în semicerc. Întinzând brațul, percepu chiar o arsură și-l inundă numaidecât un val de fierbințeală ciudată. Se lăsă moale pe un genunchi, apoi pe celălalt, în vreme ce astrele se năpusteau tot mai numeroase, pătrunzându-l frenetic.