-nuvelă-
Odată cu sosirea toamnei, înregistră iarăși fiorul acela ciudat și misterios. Era ca un ghes plăcut și ademenitor suit întruna din abisul viscerelor și disipat apoi în toate extremitățile. Dintre senzațiile îngemănate, două se detașau cu deosebire. Una de drumeție, de evadare în necuprins. Cealaltă – de nostalgie sfredelind ființa până în străfunduri, aidoma impulsului în alertă maximă și imposibil de stopat.
Lăsă cartea din mână și contemplă vița-de-vie din fața sa. Nu-i venea să creadă că trecuseră treizeci de ani de când o plantase! Trei decenii în care asistase la creșterea și dezvoltarea ei sub formă de boltă acoperind întreaga curte. Copți de-acum, ciorchinii marcau frunzișul cu profile relativ identice, spânzurând ca ofrande specific autumnale. Strugurii trebuiau să fie deja culeși, însă amâna mereu momentul recoltării. Știa că, după dispariția lor, se instala sezonul umed și rece, de aceea nu se grăbea, de parcă ar fi putut astfel bloca stricarea timpului. În fond, nu dorea altceva decât să se bucure cât mai mult de priveliștea lor reconfortantă. Câtă vreme ciucurii atârnau de coarde, nu-l îngrijorau datele din calendar. Abia după pieirea rodului realiza acut tranziția anotimpurilor, simțindu-se trădat și despuiat de-o avuție inestimabilă.
Reluă lectura, dar o abandonă mai încolo. Jos, la picioarele sale, frunzele picate ale viței încropiseră un soi de covor ruginiu. Cu fiecare zi scursă, cădeau tot mai numeroase, rărind țesătura cupolei enorme cu rol de umbrar. Desprinderea vegetală îl deprima, asemuind fenomenul cu secarea ireparabilă a vigorii anticipând extincția, pulverizarea în neant – tot ce însemna nimicire și întuneric. În clipele acelea conștientizase și mai abitir starea precară a omului, vulnerabilitatea și perisabilitatea condiției sale. Rând pe rând, frunzele se duc cu anii, iar anii sunt copiile răsturnate ale frunzelor supuse aceluiaș tratament. Nimic nu venea să tulbure ordinea implacabilă a universului, legile sale imuabile centrate pe facere și desfacere, semănat și cules, moarte și înviere. Se împăcase deja cu aceste realități, nu însă și cu sentimentul tot mai pregnant al neîmplinirii. Al neputinței. Al eșecului, în fond. Ar fi vrut să clădească mai mult, mai temeinic, lăsând în urma sa dovezi incontestabile ale înzestrării adevărate, mărturii palpabile ale potențialului său autentic negrevat de servituți, compromisuri ori infinite potrivnicii.
Deasupra copertinei vegetale, soarele cernea lumina blândă a focarului domolit. Cerul era transparent, de-un albastru-marin, susținut de aerul călduț prefirat din azimuturi. Doar vântul absenta din decorul tomnatic prelungit peste așteptări. În rest, pace și senin în vadul acalmiei stârnind, paradoxal, tocmai dorul de scțiune și peregrinare, indiferent de spațiu și timp.
De la pensionare încoace, trăise mereu cu imaginea propriei limitări. A omului cu resurse insuficient fructificate în sens nobil, creator. Odată instalată, starea aceasta se transformase în angoasă, tulburându-i tihna interioară. Oricât încercase s-o refuleze, nu putea fi mulțumit de prestația sa. Undeva, în subconștient, obârșia insatisfacției pulsa statornic, alimentându-i constant caruselul regretelor. Justificate sau nu, îl torturaseră destul ca să nu încerce să scape de povara lor. Dar, oricât se străduise, nu izbutise detașarea, abstragerea din zona primejdioasă a apăsării lor bolnăvicioase. Era ca o maladie tăcută, insidioasă, ce nu te ucide neapărat, dar care macină tenace la rădăcina eului, șubrezindu-l. Ciudat! Per ansamblu, bilanțul nu apărea chiar negativ, și totuși… Ce-l nemulțumea? Întrebarea aceasta îl pusese deseori în dificultate. Uneori găsise răspunsul, alteori ba. Pendula între jaloane, când indecis, când convins, ori pur și simplu sastisit de atâtea tribulații, încât nu mai știa nici el ce să creadă, captiv al exigenței personale împinsă dincolo de limită.
Una după alta, frunzele se dezlipeau de pe corzi, planau dezlânat și picau pe pavajul mozaicat. Era ultimul zbor, cel de adio, încărcat cu simțământul chinuitor al despărțirii. Contemplându-le, avu o strângere de inimă. Așa se va duce și viața lui, anii ce-i fuseseră alocați de jocul destinului. Receptă din nou fiorul acela misterios și se cutremură. Colții melancoliei mușcară iarăși din el, strivindu-l. Cum trec toate, și câte ar mai fi avut de îndeplinit! Cei ce vor, nu pot, iar cei ce pot, nu vor! Câtă nedreptate se ascunde aici, în strâmba orânduială a lucrurilor!
Oftă și-și tamponă fruntea cu batista extrasă din buzunar. Un jind puternic îi acapară conștiința, bulversându-l și mai tare. Dorea ceva cu ardoare, dar nu putea preciza ce anume. O clipă se gândise la o călătorie – o croazieră sau excursie prin zone neumblate. Alungă însă ideea, considerând-o prozaică. Nu de concretețe materială avea nevoie, ci de contrariul ei. De ceva eteric, impalpabil, dar totuși prezent în alveolele sufletului provocat și tracasat de meandrele existenței. Doar imponderabilul îi oferea șansa urnirii din imobilismul larvar în care eșuase sau, mai bine zis, în care-l țintuise ursita.
Se uită la ceas și văzu că se apropia ora când nora și băiatul trebuiau să vină de la serviciu. Până atunci va mai sta la soare, profitând de generozitatea unei zile agreabile de toamnă. Nu vor mai fi multe la fel, așa că nu va rata niciuna. O dată scurse și ele, știa că va urma vremea rece și ploioasă, cu atmosfera ei cenușie și deprimantă. Exact ce-i displăcea profund, nefiind suporter al peisajului arid și dezolant indus de regimul autumnal. Unde mai pui că-l silea și la recluziunea în casă, fapt ce-i accentua antipatia consacrată.
Ivit din dosul vilei, un câine sur, masiv, lătră scurt și se opri la jumătatea distanței dintre gard și clădire. Adulmecă nițel în direcția bărbatului, apoi veni și, scâncind ușor, se frecă de genunchii acestuia.
-Bravo, Pas! zise stăpânul amabil. Ești un amic de nădejde, așa-i?
Dulăul hămăi repetat, iar omul continuă:
-Știu că te cam plictisești. Ai energie, nu glumă! Însă nu-ți fă probleme. O cheltuim noi mai încolo.
Parcă tălmăcindu-i spusele, patrupedul se împinse și mai tare în stăpân, deplasându-l din loc. Atent, aștepta un semn din partea bărbatului, dar acesta zâmbi și-l dojeni neconvingător:
-Cuțulache, te roade neastâmpărul! Încă nu e monentul de plimbare…
Câinele se buluci iarăși în el, de data asta cu și mai multă vigoare. Lătra și scâncea în răstimp, ca și cum ar fi cerșit un drept ce, oricum, i se cuvenea.
-Bine, bine, îl liniști stăpânul. Azi plecăm mai devreme la promenadă. Dacă așa vrei…
Dulăul se postă înaintea sa, acceptând hamul cu bucurie și nerăbdare. Apoi, la îndemnul omului, se încordă și urni scaunul cu rotile. Când trecu dincolo de poartă, în stradă, se înscrise pe latura dreaptă a trotuarului și prinse viteză. Stăpânul simți nevoia să-i tempereze elanul, însă Pas nu-l băgă în seamă. Continua să alerge stârnit, smucindu-se în chingă, ca un veritabil cal de curse. Omul îl apostrofă de câteva ori, fără rezultat, și atunci trase cu putere frâna de mână. Abia în clipa aceea zăvodul reveni la ritmul normal, cumpătat, folosit mereu în incursiunile cotidiene.
La înapoiere, străbătură același traseu, făcând doar un mic popas la terasa din parc. Cunoscându-l, picoliță apăru îndată și-l întrebă ce dorește.
-Un suc pentru mine, îi explică. Și o înghețată dublă pentru pezevenchiul ăsta de cățel.
Anticipând parcă gustul apetisant al delicatesei, Pas lătră aprins, scuturându-se în ham. Cu botul căscat, gâfâia accelerat, marcat de efortul tractării susținute. De-acum se putea odihni, recuperându-și forțele, ca de fiecare dată când poposeau la locul preferat. Era momentul său, recompensa întru fidelitate și trudă demonstrate de atâtea ori în peregrinările lor prelungite. Stăpânul alesese înadins terasa, fiind situată la mijlocul distanței pe care o parcurgeau zilnic. Pas se familiarizase deja cu itinerarul și se bucura nestins ori de câte ori se abăteau pe acolo.
Chelnerița veni și aduse pe tavă cele comandate. Omul achită consumația și, apucând cornetul dolofan, îl îndreptă spre câine. Lacom, acesta țopăi și începu să-l lingă ațâțat. Lăpăi astfel cu repeziciune, până-l secă de tot, iar la final înghiți și fișicul deformat.
-Tii, da’ nesățios mai ești! exclamă stăpânul. Se vede că-ți place ciocolata! Nu-i de mirare, că-ți dă putere. Altfel, cum m-ai căra pe mine?
Urmărindu-i expresia, patrupedul își înclina capul ba la dreapta, ba la stânga, pironindu-l cu ochii săi mici, vioi, degajând ardoare și inteligență. Fremăta neslăbit, gata s-o ia din loc cu și mai multă vitalitate.
-Hai, calmează-te! îl atenționă omul. Avem timp, unde te grăbești așa?
Mârâind amenințător, Pas se răsuci și prinse a lătra spre insul ce tocmai ocupase masa învecinată. Intrusul îl deranja vizibil, căci nu se potoli nici în urma admonestărilor primite cu larghețe.
-Vă protejează serios! remarcă străinul. O mostră de atașament.
-A, da! replică stăpânul. E un partener de ispravă, cu care mă mândresc.
-Aveți și de ce. E un exemplar reușit.
-Este. De aia îl și hrănesc ca lumnea.
-Se vede. Câte kilograme are?
-Ultima oară, când l-am cântărit, avea cincizeci și patru.
-Cât un adolescent! exclamă străinul.
-Acuma, cred că are peste șaizeci. I-a crescut forța, simt după cum mă remorchează.
Aprobându-i parcă spusele, Pas lansă un șir de „hau-hau”-uri stridente, încât stăpânul îi expedie un bobârnac direct în bot. Dulăul amuți instantaneu, pleoștindu-și coada și lăsându-se cu burta la pământ.
-Așa, i se adresă proprietarul. Mai taci, că mă asurzești. Apoi, către străin: E conduita standard la apariția unui necunoscut. Nu suportă intrușii.
-Câinii sunt teritoriali. Consideră că i se invadează spațiul și atunci reacționează inamical.
-Lăsați eufemismul și ziceți-o pe șleau: sunt chiar violenți, ca efect al sălbăticiei ancestrale reactivate subit. Asta provoacă atitudinea agresivă și intoleranța la venetici.
-Plus devotamentul alocat posesorului.
-Se înțelege. Specia canină e formidabilă și, credeți-mă, m-am convins integral de virtuțile ei.
-Aș dori să-mi iau și eu un câine, mărturisi străinul.
-Ce rasă?
-Una de talie mare.
-Stați la curte?
-Da.
-Atunci, e-n regulă. Puteți să-l creșteți. În apartament, însă, numai l-ați chinui.
-Știu, recunoscu interlocutorul. Ca la carceră.
În răstimp, Pas adulmecase ceva printre rosăturile dalelor și prinse a râcâi cu ghearele. Se oprea la anumite intervale și asculta cu urechile ciulite, apoi pufnea pe nări și relua săpatul. Noua preocupare nu-l acapară însă prea mult, căci se plictisi și, în final, încremeni cu botul pe labe.
-În sfârșit s-a liniștit și el, constată stăpânul. Are un temperament vulcanic, dar e foarte isteț. Și cam încăpățânat, recunosc. Însă, cu vremea, rezolvăm noi și chestiunea asta. Așa m-a asigurat antrenorul.
-Adică?
-L-am dat la școala de dresaj.
-Și? insistă străinul.
-A învățat comenzile de bază.
-Și le execută întocmai?
-Nu mă plâng, replică proprietarul. Doar că e cam șturlubatic. Aici, precis că și vârsta e de vină.
-Păi… câți ani are?
-Nici trei.
-Hm… E tânăr.
-Și holtei, completă stăpânul. Trebuie să-i găsesc și lui o „mireasă”, să-l „însor”.
Interlocutorul surâse bonom și, sorbind din ceașca de cafea, aprinse o țigară. Fumă un timp în tăcere, după care, examinând cerul, rosti apăsat:
-E o zi frumoasă… Numai bună de odihnă în parc. Dar nu știu cât va mai ține clima cu noi.
Celălalt picase și el într-un soi de blegeală, atins ușor de aripa toropelii. Lumina serafică, aerul călduț și pacea înconjurătoare acționau ca un agent hipnotic asupra lui, diminuându-i reacțiile. Tot ce dorea în clipa acea, era să doarmă neîntors, vegheat de partenerul său puternic și credincios. Lângă el se simțise oricând în siguranță, putându-se bizui mereu pe forța și îndrăzneala sa. Știa că nu va fi niciodată trădat sau abandonat, că patrupedul își va face datoria până la capăt.
De la țintuirea sa în scaunul rulant, cunoscuse și cealaltă lume, paralelă, a necuvântătoarelor. Surpriza fusese amplă, căci nu bănuise câtă frumusețe și bogăție ascunde și acest așa-zis univers colateral. Acuma, că îi desoperise tainele, se rușina de limita percepției sale anterioare, ba chiar de ignoranța întru reprezentarea corectă a realității secunde. Trăise o revelație cel puțin la nivelul afectelor primare, constatând limbajul comun al durerii și bucuriei, fricii și ascultării. Toate aceste ipostaze le regăsise la animalul său, constituind baza relației profitabile și pe care n-o va zdruncina nicicând. Era un crez testamentar axat pe principiul sacru al reciprocității benefice, mai ales în situația sa particulară, de infirm.
Când deschise ochii, într-un târziu, străinul plecase. Masa trona goală, ca o ciupercă uriașă cu creștetul aplatizat. Ațipise nițel, nu știa precis cât, dar își recăpătase parțial tonusul diminuat. Și aici, ca și la domiciliu, frunzele executau același dans de adio, desprinzându-se implacabil de pe crengi. Aleile erau deja împestrițate cu podoaba vegetală atât de importantă până adineauri, însă inutilă de-acuma.
Cu fiecare frunză picată, parcă se rupea ceva din el. Brusc, retrăi aceleași sentimente ca acasă, prevalând acela de abandon și risipire. Ce mai putea aștepta de la viață? Nimic în afară de crepuscul și imobilism, contemplare sterilă și jind perpetuu. Dialogul aleatoriu cu veneticul îl mai înviorase, spărgând monotonia și rutina omniprezente. Însă el nu fusese altceva decât un scurt interludiu între aceleași pustietăți arhicunoscute și traversate de atâtea ori. Un popas meritat, neîndoielnic, dar neaducător de voioșii în plus ori de nădejdi fie și trunchiate. Mai degrabă o simplă fulgurație barând ofensiva degringoladei sinelui șubrezit ireversibil.
Jos, la tălpile sale, zăvodul săltă capul. Copiind pilda stăpânului, moțăise și el câta în liniștea așternută benefic. Dinspre clădirea localului răzbiră voci și frânturi de muzică, apoi tăcerea coborî din nou. Puținii consumatori conversau pe ton scăzut, gesticulând cu un gen de resemnare derivând, probabil, din blândețea contagioasă a naturii.
Brusc, îl copleși iarăși melancolia – starea aceea neasemuită de jale și dor forjat la temperatura emoției devastatoare. Lumea venea și pleca, tinerii se plimbau chicotind, păsările spintecau văzduhul… Viața colcăia la toate palierele – intensă, penetrantă, trasând noi și noi contururi existenței trepidante. Se cutremura de atâta bogăție, iar el, sufocat în cărucior, o percepea mai viu și mai profund ca niciodată. „Întotdeauna apreciezi mai mult un lucru când nu-l mai ai”, cugetă, trecându-și degetele prin blana de pe spatele câinelui. Pas se gudură numaidecât, scuturându-se pe urmă în ham și lătrând intermitent. Atenția stăpânului îl stimula ca de fiecare dată, insuflându-i alte entuziasme și porniri. Era modalitatea lui de a răspunde bunăvoinței omului, felul de a-și arăta recunoștința. E drept că excesele sale temperamentale îl deranjau uneori, dar nu în mod deosebit. Le punea pe seama vârstei fragede, când mecanismul organic funcționa la turația maximă. Mai încolo, odată cu scurgerea timpului, reacțiile viscerale se vor domoli, reliefând prioritar latura afectivă, precum îi explicase antrenorul. Pas avea toate șansele să devină un exemplar de elită al rasei – adevărat port-drapel al categoriei utilitare tot mai apreciată în ultima perioadă.
-Hei, domnișoară! strigă la un moment dat. Încă o înghețată dublă, vă rog! Apoi, spre dulău: Golănel simpatic ce ești! Iar îți pică pleașca! Faci tu ce faci, dar nu rămâi în pagubă, ai?
Pas lungi gâtul și înțepeni într-o poziție curioasă, mișcându-și doar urechile în contrasens. Aștepta ceva, o comandă, un îndemn, care însă nu mai venea și asta îi sporea încordarea. Abia când văzu picolița apropiindu-se, se destinse ca arcul și începu să țopăie frenetic. Lătra și trepida simultan, părând conectat la o sursă inepuizabilă de energie.
Stăpânul achită înghețata și oferi câinelui cornetul. De data aceasta, Pas nu mai tăbărî asupra lui, ci prinse a-l linge scurt, metodic, ca un automat. Dacă întâia oară îl înfulecase pur și simplu, acuma îl savura strat cu strat, aidoma gurmandului fascinat de opulența senzațiilor gustative. Isprăvind festinul, roti limba peste mustăți și hămăi în rafală.
-Gata! i-o reteză omul. Știu că ai mai hapli o doză, dar ajunge pe ziua de azi!
Contrariat parcă de atitudinea stăpânului, dulăul se avântă puternic în ham. Cu toată frâna pusă, reuși să deplaseze căruciorul câțiva centimetri, fapt ce stârni dojana proprietarului:
-Nărăvaș mai ești! Iar o iei razna?
Ca prin farmec, câinele se liniști, scâncind ușor. Răsucindu-se spre invalid, îl mirosi repetat, după care, cu ochii pe jumătate închiși, îi linse delicat podul palmei.
-Așa, băiete, așa… rosti infirmul. Acuma te recunosc. Ești același cățel cuminte și harnic, prietenul meu de nădejde… Ce m-aș face fără tine?
Deblocă roțile scaunului rulant și, cu ajutorul brațelor, îi imprimă un prim elan. Pe fază fiind, Pas se încordă și preluă întreaga încărcătură, înscriindu-se încet pe aleea principală. Netezimea terenului nu-l obliga la eforturi istovitoare, exceptând demarajul, unde primea invariabil sprijinul omului. Apoi, odată obținut un anume ritm, îl păstra constant până acasă, dacă nu intervenea ceva neprevăzut.
De sus, prin coronamentul copacilor, se prefira fastuos lumina blândă, arămie, stoarsă necurmat din etuvele cerului. Scurte irizări tranzitau eterul, când razele solare ricoșau pe suprafețe cu potențial reflectorizant. În clipele acelea, atmosfera părea de basm, lipsind doar creaturile fabuloase pentru a o completa. În rest, aceeași senzație aparte, de reverie, de magie prefigurând noi situații și identități, alte imbolduri și chemări. Din păcate, însă, nu el era destinatarul ofrandelor întrevăzute, ci custodele insolvenței, dacă nu a falimentului sadea. Circumstanță cu care se împăcase deja, în ciuda ciclicității revoltelor interioare. Deși la început îl afectaseră cumplit, astăzi impactul lor se diminuase, debușând sporadic în aria apatiei nostalgice. Ori în cea a regretului tardiv, hrănit de sentimentul uriașei nedreptăți căreia îi căzuse victimă.
Oricum privea lucrurile, nu reușea să le priceapă întru totul, chit că se căznise mereu s-o facă. Se lovise invariabil de un zid, de o ușă imposibil de penetrat. Majoritatea interogațiilor rămaseră fără răspuns și așa se va întâmpla și în viitor. În privința asta nu-și croia iluzii. Era prea lucid ca să creadă în izbăviri spectaculoase sau minuni, pricină din care adoptase resemnarea ca pe un dat inexorabil și definitiv. Fatalismul poziției sale nu deriva din teamă ori ignoranță, ci din justa cunoaștere și cântărire a faptelor. Nu se putea amăgi în zadar, deși, cândva, nutrise speranțe legate de ieșirea din impas. De absolviri miraculoase iscate de jocul hazardului sau de mâna providenței. Însă niciuna dintre ele nu se întrupase, lăsându-l pe mai departe prizonierul propriei identități circumscrise acțiunilor strict limitate. Ce pedeapsă mai aspră să îndure? Ce canon mai greu trebuia suportat, acuma, la confluența elanului trupesc cu înțelepciunea, când experiența deversează în conștiință? Când forța creatoare răbufnește, antrenând în explozia ei harul demiurgului și puterea destinului sublimate în esența vieții?
Cufundat în meditații, ajunse, în sfârșit, acasă. Tractat și ghidat de câine, nici nu băgase de seamă că străbătuse distanța așa de repede. În curte, îl întâmpină nora sa.
-M-am îngrijorat, să știi, îi spuse pe ton d reproș. De ce-ai devansat ora de plecare?
-Întrebarea să i-o adresezi amicului meu. El a decis.
-Glumești?
-Deloc. Nerăbdarea lui m-a obligat să modific programul.
-Cu alte cuvinte, i-ai cântat în strună, aprecie ea.
-Și nu merită?
-Nu neg. Însă știu cât ești de scrupulos în respectarea orarului.
-Ei, mai intervin și unele excepții. Apoi, spre dulău: N-am dreptate?
Pas lătră și luă poziția șezândă, bine înfipt pe labele posterioare. Clănțăni din măsele, în tentativa de-a captura o viespie, pe urmă se ridică și se frecă de genunchii scheletici ai stăpânului. Acesta, la rându-i, îl perie pe spinare, declanșându-i un nou acces de bucurie. Incomodat de ham, izbutea totuși să să țopăie haotic, ca un mecanism dereglat.
-Pas, încetează! se răsti fata. Te-ai obrăznicit de tot!
-Lasă-l să zburde, replică socrul. E vioi.
-Cred că-l răsfeți prea mult. Nu știu ce faceți în voiajurile voastre, dar aste e impresia mea.
Stăpânul zâmbi bonom și, cu mișcări exersate, desfăcu catarama hamului. Eliberat, câinele viră strâns și-o luă la goană în lărgimea curții. Croi câteva ocoluri, după care, săltând membrul posterior, marcă terenul. Săvârșise operațiunea cu atenție și precizie, demonstrându-și supremația în perimetrul ce-i aparținea neîndoielnic. Și pe care, cu robustețea-i remarcabilă, îl și putea apăra de orice intrus sau potrivnic ce-ar fi îndrăznit să-i știrbească autoritatea.
În seara aceea, infirmul se culcă târziu, dincolo de miezul nopții. Meditase îndelung la condiția sa, măcinând în gol aceleași idei transformate în obsesie. Oricâte justificări găsea în favoarea salvgardării personale, intervenea automat argumentul contrar, dezechilibrând ori amânând la infinit posibile reconcilieri. Realiza limpede că ipostaza aceasta dureroasă și tragică nu putea fi depășită decât într-un singur mod. Radicalismul soluției îl speriase inițial, apoi, treptat, o admise ca alternativă acceptabilă în contextul dat. Ca ultim și suprem refugiu contracarând tortura umilinței și spaima devitalizării, altminteri cu neputință de înlăturat.
Un simț exacerbat al ridicolului îi dezvăluia permanent noi fațete ale posturii în care eșuase. Iar ea, în esență, reflecta același cinic adevăr: al invalidității perpetue certificat de noianul examenelor și al expertizelor specializate. Nu mai era nimic de făcut, decât așteptare lungă, grea, mistuitoare… Vedea cum, progresiv, se micșora, resorbindu-se în sine, aidoma țesutului secat de lubrifiantul ce-i menține elasticitatea. Se topea, pur și simplu, răul coborând din suflet și extinzându-se pe urmă în extremități, dislocând și ultimele straturi protectoare în asaltu-i letal.
Dimineața, se sculă într-o stare de spirit și mai confuză. O migrenă rebelă îi împăienjenea privirea și, ca antidot, bău cafeaua pregătită, de obicei, de noră. Urma, de regulă, o anumită limpezire a vederii, nu însă și de data aceasta. Tulburarea persista, ca o ceață fină, ciudată, croșetată din capilarele fragile ale nopții autodizolvate. Abia spre prânz nebuloasa regresă, redând retinei câmpul complet al vizualizării corecte. Refacerea acuității optice îl bucură, căci se temuse să n-aibă vreun accident vascular, cu sechele nedorite. Mai așa ceva îi lipsea, dar, pe de altă parte, știa că un necaz nu vine niciodată singur. Colectase deja destule suferințe și doar simpla lor evocare îl demoralizau. Denumiri lungi, pompoase, sonorități ciudate echivalând cu verdicte executorii și implacabil deprimante. Trambalarea de la o clinică la alta, zelul iscoditor al personalului, mila prost disimulată vizavi de semenul aflat în dificultate – toate astea îl oboseau excesiv, stârnind revolta justificată a eului lezat peste măsură.
Ziua se profila, din unghi meteorologic, la fel de ispititoare ca și precedenta, motiv pentru care devansă iarăși ora tradiționalei plimbări. Nora și fiul plecând la serviciu, nu exista niciun impediment în acest sens. În consecință, după o mică siestă, înhămă dulăul la cărucior și porniră numaidecât. Acuma alese un alt traseu, atras irezistibil de malul fluviului înțesat îndeobște cu pâlcuri de pescari. Însă, ajungând acolo, nu întâlni decât câțiva – și aceștia răzlețiți la mare distanță. Din punctul în care staționau și până la firul apei, era o ridicătură abruptă, de cinci-șase metri, un gen de promontoriu chelit de verdeață. Fâșia de prundiș înaintase nițel în coasta albiei, dar, în compensare, forma un țărm înalt și râpos.
Pas își demonstrase iarăși vrednicia și, acuși, tăvălit pe-o rână, răsufla accelerat. Noul itinerariu îl solicitase din toate încheieturile, nefiind aidoma de neted și de scurt ca al celorlalte rute. Parcurgându-l, zăvodul absolvise un test dur, neprevăzut, cu maximă dăruire. Acționase ca o adevărată locomotivă, doar în porțiunile mai accidentate primind și ajutorul stăpânului. Altminteri, n-ar fi scos-o la capăt, căci unele pante erau mai pronunțate, necesitând un consum dublu de energie.
Speteaza scaunului îi încălzea plăcut șalele și omul privi în jos. Izbind furibund malul, valurile lăsau o spumă alb-murdară, ca o iscălitură imposibil de descifrat. Țipătul unui pescăruș solitar îl făcu să tresalte, deschizându-i o nișă în memorie. Răsunase amplu și trist, exact ca și atunci când, cu ani în urmă, traversase o situație precedând sincopa majoră din existența sa. Nici nu-i venea să creadă că trecuse atâta vreme de la evenimant, răstimp în care el…
Încetă să rememoreze mai departe, refulând în subconștient tot ce ținea de întâmplare. Era o amintire prea urâtă pentru a fi readusă în prim-planul conștiinței bulversate. Pe de altă parte, iarăși nu se putea detașa de tutela-i sufocantă picurând sadic otrava disoluției. Prins între grapă și plug, căuta scăparea în… ce? În neant? În sine însuși?
La baza falezei, hârjoana undelor prefigura zbateri și mai intense, căci, brusc, se pusese un pui de vânt. Curentul încrețea razant pledul lichid, fragmentându-l apoi cu iuțeală în toate laturile. Stârnite de impuls, coamele valurilor săltau tot mai sus, clătărind grohotișul înainte de-a fi resorbite în matcă. Rezulta astfel un balans necurmat, obsesiv și măreț în derularea-i frenetică și spectaculară.
De la înălțimea limbii de pământ zărea bine vârtejul format adineauri. Forța turbionului căsca o gaură în centrul lui, înlocuită imediat de succesiuni identice. Viteza de rotație oscila frecvent, malaxând haotic cantități enorme de apă tulbure.
Deși încercare, nu reușea să-și dezlipească privirea de la zbuciumul fluviului. Îl fascina îndeosebi miezul vâltorii, asemuindu-l cu un ochi gigantic înglobând proprietăți narcotizante. Fiindcă asta simțea – un fel de seducție stranie, morbidă, hipnotizându-l cu ocheade și ispitiri voluptoase ascunse în adâncuri, la articulația lumilor, unde se întretaie cuprinsul cu necunoscutul în frenezia turației cu sens izbăvitor. Acolo, la granița renașterii în alveolele perenității fecundate de sporii regenerabili ai absolutului. Ai mânturii, de fapt.
Desfăcu chinga patrupedului și-l împinse cu blândețe.
-Hai, du-te! îi spuse. Te-am eliberat și pe tine. În fond, azi ne recâștigăm amândoi libertatea.
Apucă cercurile de pe marginea roților și, prin forța brațelor, se apropie și mai mult de buza râpei. Acuma vedea și mai clar frământarea apei răscolite de vârtej, spuma zdrențuită, impură, ițită din ciocnirea haotică a curenților. Șuierul valurilor se menținea la nivel constant, cu pauze infime între asalt și repliere, urmând un calendar propriu. Lansați în trombă, stropii irizau efemer în bătaia soarelui, înainte de-a redeveni lacrimile fluviului rătăcite vremelnic.
-Hai, du-te! repetă, și câinele scânci ușor. Pleacă, n-auzi?
Cu urechile pleoștite brusc, Pas își flutură anemic coada blegită și ea. Se proțăpi pe labele dindărăt și-și măsura stăpânul, mârâind în surdină. Pesemne că nu pricepea ce i se cerea, nefiind în stare să deslușească semnificația limbajului gestual, care fusese mereu de atragere, nu de respingere. De aici, deruta îi sporea și mai abitir, încât îl privea în continuare, așteptând un îndemn, o poruncă, ceva care să-l urnească din nesiguranța și imobilismul ce-l acaparaseră. Cum însă scoaterea din impas se prelungea, același neastâmpăr consacrat îl năpădi subit și începu să latre strident.
-Taci! se răsti omul la el. Ce te-a apucat?
Imun la admonestare, dulăul stăruia să hămăie, până ce ologul se zborși din nou:
-Ei, drăcie! Nu ne mai înțelegem deloc!
Nici de data asta nu obținu vreun reultat și atunci se enervă de-a binelea:
-Marș! Marș acasă!! Acasă, n-auzi!?…
Pas încetă lătratul, dar rămase neclintit. Apoi, lăsându-se pe burtă, își sprijini botul pe vârful labelor din față și încremeni. Doar ochii i se mișcau și urechile care, între timp, își reveniseră din pleoșteală.
-Nu vrei să pleci, așa-i? ricană iarăși stăpânul. Știam că ești căpos. Ești mai rău ca râia! Te-ai lipit de mine ca marca de plic, iar acuma nu mai pot scăpa de tine!
Atras probabil de tonul mai scăzut, câinele se ridică și-și vârî căpățâna masivă la subsuoara infirmului. Acesta percepu îndată răsuflarea caldă, intimă, aproape umană în ritmul și temperatura ei uniforme. Involuntar, mâna se lipi de spinarea animalului și prinse a-l mângâia ușor. Pas scânci, după care, retrăgându-și capul începu să-i lingă, delicat, degetele.
Omul oftă și, cu un ochi la râpa căscată sub picioare, continuă să-și perie partenerul. Bucuros că-i reintrase în grații, câinele gemea de plăcere, croind salturi și tumbe anapoda, precum proceda îndeobște în momentele faste. Era tiparul propriu, amprenta personală sublimată în explozia afectelor pozitive alimentând la turație maximă tonusul recalibrat. Descifrase în exuberanța partrupedului acel cumul de trăiri ce țineau de psihologia faunistică și despre care în vorbise antrenorul. Iar astăzi toate însușirile evocate se reeditau și mai abitir, coechipierul mut nevrând să-l părăsească!
Aplecându-se spre dulău, suspină din nou și-i suflă cu putere pe nări. Apoi, i se adresă moale:
-Nu vrei să ne despărțim, așa-i? Sigur, încă nu…
De data asta, Pas nu mai lătră, ca de obicei. Însă calmul nu-l curtă mult, căci simți brațul stăpânului potrivindu-i hamul și strângându-i catarama. Smucit viguros, căruciorul se înscrisese pe drumul de întoarcere, însoțit de țipătul trist al aceluiași pescăruș solitar.