-schiță-
Cerșetorul stătea în același loc, ca de obicei, și Ionică simți o strângere de inimă. Era a doua sau a treia oară când pășea pe lângă el fără să-i ofere măcar un amărât de leu. Ultima dată, chiar schițase gestul de a vârî mâna în buzunar, dar parcă o forță neștiută l-ar fi împiedicat să-și ducă intenția până la capăt. De fapt, dacă se gândea bine, avusese întotdeauna porniri generoase, însă ceva îl frânase din start. Era ca o paralizie de scurtă durată, învălmășită cu un soi de rușine difuză pe un fundal de slăbiciune vremelnică.
Pe la sfârșitul săptămânii, venind dinspre piață, dădu iarăși de milog. Cu pălăria soioasă împinsă pe ceafă, gârbovit, părea o statuie caraghioasă măcinată de vreme. Bascul ciuruit de la tălpile sale adăpostea câțiva bănuți, alături de firimituri de pâine și coji de semințe, resturi ce se-ncâlciseră și-n barba-i sură, revărsată ca un șervet peste pieptu-i rahitic.
Ionică alese o monedă de un pol și, ajungând în fața oropsitului, o depuse direct în beretă. Imediat, cerșetorul îl prinse de braț.
-Îți mulțumesc, zise el umil. Mi-ai făcut o mare bucurie.
Ionică rămase uimit, apoi uluit de-a dreptul în clipa în care calicul, scoțând dintre cârpe o hârtie de cinci sute de lei, i-o îndesă în palmă. Instinctiv, se trase un pas îndărăt.
-Ai cearcăne, vorbi năpăstuitul. Ești palid. Pantofii ți-s rupți. Mi-am jurat să răsplătesc primul sărac ce se va milostivi de mine pe ziua de azi.
Ionică își închipuia că visează, că bancnota, cerșetorul, zidul de care acesta se sprijinea erau plăsmuiri răsărite întâmplător înaintea ochilor. O secundă îi apăru în imagine chipul proprietăresei unde locuia și se trezi. Îi datora chiria pe luna trecută, iar cu slujba nu rezolvase nimic. Doar promisiuni.