-schiță-
-La ce oră ai trenul? întrebă, iarăși, Sorin.
-La 14,30, răspunse Norica.
-Îmi închipui bucuria mamei tale când te va revedea!
-Păi! N-am văzut-o de mult și abia aștept s-o regăsesc. Zilele trecute, am și visat-o. Se făcea că era pe un aeroport. Unul mare, imens… Avioanele decolau și aterizau ca albinele. În…
-Bine, bine, o întrerupse bărbatul. Lasă, că mi-l povestești altă dată. Acuma, hai, îmbracă-te! Timpul trece și n-aș vrea să scapi acceleratul.
-Doamne ferește! exclamă femeia. Mai am destulă vreme, nu exagera. Apoi, pe un ton în descreștere: De-ai ști ce dor mi-e de mama! E tot ce am mai drag și nu poate fi înlocuită de nimeni.
-Nici de mine? tatonă consortul.
-Ei, tu ocupi un loc aparte. Fiind aici, lângă mine, te văd și te ating mereu. Ești, ca să spun așa, palpabil, material, pe când mama…
-Da, îi luă soțul vorba din gură. Mama e departe, intangibilă, și-o reconstitui doar în plan imaginar. Dar, mai puțină răbdare și o vei reîntâlni.
-Trepidez deja. Am să-i fac o surpriză uriașă.
Sorin încuviință printr-o ușoară înclinare a frunții, răstimp în care soția dispăru în dormitor. La reapariție, câteva minute mai încolo, purta o rochie decoltată generos, cu o croială ce-i scotea în evidență formele atrăgătoare. Pantofii cu toc înalt și părul greblat în coc întregeau conturul feminin și bărbatul înghiți în sec. Realiza, pentru a câta oară, că avea o parteneră de viață frumoasă, cu care se mândrea. Înregistrase deseori invidia colegilor vis-`a-vis de nevastă și asta-i hrănea orgoliul masculin, conștiința faptului că poseda ceva deosebit, de-o valoare inestimabilă. Și care, iată, împărtășea traiul cu el și-l iubea sincer și necondiționat, cu un devotament și o pasiune intacte, la fel ca la început. Stimulat brusc de un puseu tandru, se apropie de ea și-o sărută apăsat.
-Rochia asta îți vine impecabil, îi zise admirativ. Când ai cumpărat-o?
-Alaltăieri.
-Și încălțămintea?
-La fel. Doar n-ai vrea să mă afișez mamei tot cu ținuta veche!
-Nu, nu! pară Sorin. Știam însă că mai avem rata aia de achitat și…
-Nu te agita, i-o reteză soția. Totul se rezolvă. Hainele le-am luat dintr-o rezervă secretă.
-Chiar așa?!
-Exact. Apoi, îndulcindu-și glasul, reluă zâmbind enigmatic: Știi… la serviciu… mai primesc câte un bonus, o gratificație. Un stimulent de merit, în fond.
-În regulă, conveni el bătând cu degetul în cadranul ceasului-brățară. Hai, grăbește-te!
Femeia se conformă numaidecât și amândoi coborâră în stradă, de unde prinseră tramvaiul ce tocmai sosise în stație. Ajunseră repede la gară și Norica plăti biletul, pe urmă se urcă în vagon, secondată de soț, care îi ducea bagajul.
-Uf! exclamă ea. Arșița asta te ucide!
-Vei avea destulă răcoare la sat, o asigură el. Doar e zonă de munte.
Nevasta surâse îngăduitor și adăugă cu un entuziasm renăscut:
-Sper să mă simt bine. Tânjesc după liniște, iar dacă acasă n-o găsești, atunci unde dai de ea? Și, imediat, pe-un ton îngrijorat: Mersi că m-ai condus. Acuma du-te, nu mai sta! Trenul pleacă acuși…
-Mai sunt zece minute, replică Sorin. Văd că te paște nerăbdarea!
-Am emoții, sincer. Anticipez reîntâlnirea și deja mă înduioșez. Biata mamă, cât s-a chinuit cu mine! Măcar s-o răsplătesc și eu cu ce pot.
-Uite – continuă el – și eu te răsplătesc, aici, cu ceva.
-Da?!… făcu ea surprinsă. Te pomenești că ai vreun cadou!?
-Am, însă unul mai special.
-I-a să aud!
-Darul meu constă într-o mărturisire…
-O… ce?!
-O recunoaștere. Mărturisesc aici și acum că te iubesc. Adică îți reconfirm dragostea mea.
Femeia chicoti și, așezându-i palma pe frunte, îl împinse ușor.
-Asta știam, rosti ea amuzată. Ești așa de copilăros…!
Apoi, brusc, sări de pe banchetă, pradă unei vădite stări de panică.
-În trei minute, pleacă acceleratul! îl avertiză. Hai, du-te, nu mai zăbovi!
Consortul o sărută din nou și-i ură „Vacanță plăcută!”, de la scara trenului.
-Și nu uita că te iubesc, mai adăugă.
-Bine, bine, pa!
Când soțul traversă liniile și dispăru din vedere, Norica țâșni din compartiment și începu să alerge pe culoar. Rând pe rând, străbătu toată garnitura și coborî la ultimul vagon. Imediat, un bărbat cu alură de sportiv se desprinse de un stâlp și se apropie de ea. De braț îi atârna o cască de motociclist și-o salută ceremonios.
-Ah, Gusti! izbucni ea. Iartă-mă c-am întârziat. Imbecilul ăla m-a ținut de vorbă mai mult decât planificasem.