În volumul de poeme „PLANTAȚIA DE VISE”, ivit la Editura Eubeea (2011) și tradus în franceză și japoneză, Mădălina Olteanu brodează pe aceeași inepuizabilă canava a oniricului reproiectat și regăsit și în alte lucrări ale sale (vezi, de exemplu, În vis cu Fata Morgana, carte apărută în 2009, la editura omonimă). Încât, succesiunea de secvențe și de idei ce străbat cugetul sub tutela lui Morfeu – și a căror amintire rămâne și după trezire – constituie materia primă a formulărilor poetice predilecte. Vechile teme sunt astfel reluate și, printr-un proces de ”asanare”, redate în veșmânt împrospătat și grilă recuperatorie. Depistăm și în ”PLANTAȚIA DE VISE” seducția elementului autumnal, cu tot inventarul de stări implicând eul la cota superioară a reprezentării intime : ”Coborând din tării/cu toamna la braț/mă ascund/într-o lume/cine știe-n ce fel/ascunsă și ea/pe străzile acestui oraș/cutreierată,/Doamne,/de neastâmpărul inimii mele/ca de cal nărăvaș,/hrănit cu jeraticul/unor povești./Poate acum o să-nțelegi/tu, cel din inima mea,/ce mistere ai străluminat/vorbindu-mi de toamna/ce mi-a scos visurile la mezat”. (Pe străzile unui oraș).
Înglobând toate culorile, aromele și sevele pământului, toamna e vitrina perfectă a naturii și a sensibilității umane transfigurate în fiorul etern (și suprem) al creației : ”Dar… am intrat în povestea/cu partituri siderale/să cânt cu toamna/din inocentele muzici/pentru care am dezlegare/la visare și zbor./Mai demult,/când așteptam un mire,/am vrut să dau de știre/legendei cu femeia/ce sălășluia încă în mine/mai înaltă decât ideea/că el o să vină,/mirele,/negreșit o să vină”. (Cânt cu toamna).
Refugiu, crepuscul, destrămare… Un potpuriu de ipostaze potențând vibrații sufletești, dincolo de care obsesia persistă, melancolia expandează, regretul împovărează. Rezultă așadar o confesiune în spirală, pe ton elegiac, cu nuanțe ”depresive”. Tocmai din curgerea ”relativ” calmă și bine sudată a versului se întrupează sentimentul definitoriu al identificării cu frământarea și simțirea autoarei. Nimic forțat, nimic ostentativ, doar introspecții și meditații vizând sinele abrupt și locul/rostul său în ecuația vieții : ”M-am născut prea târziu?!/sau poate mult prea devreme?!/Venisem, știu bine,/cu geruri demente./În orașul pustiu,/mă născusem,/când/santinela nopții/părăsise postul de veghe/și umbla năucă,/în zeghe de aur,/vestea că-n fragilul vis/am intrat eu/nou-născuta,/ca-ntr-un abis”. (La crucea nopții).
Mădălina Olteanu nu-și exaltă ego-ul în chip nemăsurat, conferindu-i întâietate absolută în sens concurențial. Nostalgia infuzată, remușcarea, presiunea temporală, norma căutării perpetue a reazemului interior, dau consistență stihurilor prin firescul și sinceritatea expunerii : ”Dând în rozul măceșelor/voi aștepta să fiu chemată la ospățul/ori la dezmățul culorilor/ieșite din fire./Îmi voi închide versurile într-o mănăstire,/pe un vârf de vis/și-n lumina altei dimineți./Voi dicta câteva cuvinte : dor, floare/aripă, clipă/să se încropească din ele/versurile ce nu le-am scris…” (Rozul măceșelor).
Arborându-și tristețea în praguri recurente, autoarea dozează optim esența ce răzbate și exprimă miezul tribulațiilor sale încolțite din focul inimii și treptele conștiinței. ”Agresată” uneori temperamental, Mădălina Olteanu își păstrează, totuși, luciditatea. Mai corect zis, forma primară a ei, în care realitatea nefiltrată croiește noi imagini ornându-i arhitectura lirică. Și, implicit, deschizându-i alte orizonturi de vizualizări în amplul și surprinzătorul areal al concepției poetice.
Trudind neslăbit la ”PLANTAȚIA DE VISE”, poeta croșetează în ritm personal aspirații și iluzii, speranțe și decepții, erupția solarității cu tușa întunericului… Din tot acest amalgam extrage și contemplă spectacolul vieții, uluitoarea sa diversitate și magnificiență. Și nu poate rămâne decât și mai uimită, și mai impresionată de vastitatea și profunzimea ei, pe care încearcă , din răsputeri, să și-o apropie și s-o priceapă. De aici, natural, răsar și interogații, cărora autoarea le răspunde, de pildă, tot cu o întrebare : ”Cine știe cine-o-nțelege acum/de ce luntrea-mi/visează încă albastru?/Când trupul învins/în barca/ce trece spre apa cea mare/eu sunt”. (Când a fost asta?!).
Un eros scurmând latent, sentimentul difuz al culpabilității, al ”rătăcirii” vremelnice, dezvăluie noi fațete ale resurselor sale interpretative : ”Sunt păcate mai vechi/și răni încă deschise./Niciodată/n-am reușit/pe deplin să le-nchid./Va veni bruma/vânturile vor da/buzna-n memoria mea/le voi obloji bubele fără de voie/când s-or aciui nebune aprinse/sub frunze brumate/și-n visele mele stinse”. (Păcate mai vechi). La fel, gândul apăsător al neîmplinirii, al eșecului (domestic sau nu), străbate cu aceeași relevanță paginile, atribuindu-le credibilitate și substanță : ”Privesc pe ochiul geamului/închis în crucea de fier./Dincolo de el/nu se mai zărește/decât fusul ce-și toarce/teama./Dincolo de mine/e un arest de copii nenăscuți./Aproape de ei/e durerea mamelor/ce n-au reușit să mai nască”. (Teama de iele).
Cu volumul ”PLANTAȚIA DE VISE”, Mădălina Olteanu resuscită (și completează) o experiență lirică centrată pe aceleași indestructibile și ancestrale coordonate ale ființei umane : dragoste, melancolie, suferință, insucces, deziluzii… Laolaltă, ele alcătuiesc reperul nodal al raportării la prezența și semnalele viului. Decodificându-l, autoarea iscălește un pact cu sine însuși și, mai presus, cu ispita evadării în ”livada” reveriei izbăvitoare și a zborului purificator, unde va continua să planteze lăstarii viitoarelor întrupări poetice.
______________________________________________
x) Mădălina Olteanu – Plantația de vise –
Editura Eubeea, Timișoara, 2011