Cucerită ireversibil de magia artei, Rodica Opreanu n-a avut parte de carte, ca autor, decât într-un târziu. De ce s-a întâmplat așa? Fiindcă s-a neglijat. Ocupându-se mereu de alții, n-a mai găsit timp și penrtru ea. Tot asumându-și sarcini și corvezi, și-a risipit cu zel caritabil și patimă altruistă vremea prielnicei creații.
Rodica Opreanu a ”ars” deseori în contul altora până la epuizare, până la propriu-i abandon. În cenaclul pe care-l conduce, a nășit sumedenie de aspiranți la gloria literară și a făcut-o cu iscusință și devotament. Mai mult, a izbutit și rara performanță de-a nu se învrăjbi (aproape) cu nimeni! Ceea ce, atunci când e vorba de ”genus iritabile vatum” (neamul supărăcios al poeților), înseamnă o reușită de excepție.
Și iată că, în fine, în vara anului 2002, Rodica Opreanu a debutat cu un volum intitulat ”FLUX CONTINUU”. Cartea readuce în memorie episoade și protagoniști din viața spirituală a Timișoarei anilor 1980-1989, precum și secvențe sugestive din existența autoarei. Este un roman-jurnal în care importantă nu e atât ambianța culturală descrisă, ci Sinele plasat în cadrul stabilit și percepția intimă. Defilarea personajelor reprezintă mai degrabă pretextul/fundalul pe care autoarea brodează lucrarea. Intercalate pe întreg parcursul tomului, epistolele corespondentului „S” (Sergiu), prin stilul lor poematico-filosofic, conferă un plus de substanță cărții.
Rodica Opreanu a conceput ”FLUX CONTINUU” din perspectiva experienței culturii. Tonul livresc al volumului este evident. Acolo unde ea apare în postura de recenzent, se descurcă bine, natural, convinge. Cu alte cuvinte, se află în habitatul , în arealui ei firesc. Ea practică o critică ”non invazivă” pliată pe delicatețe analitică și eleganța formulării. Diagnoza sa nu e atât de ”imersiune” cât de întâmpinare/semnalare situată între seninătate cerebrală, bun-simț și larghețe afectivă, elanul ei recuperator traducându-se astfel prin inventarierea și prezentarea unui număr apreciabil de scriitori români și străini.
”Ciupind” memoria involuntară și potențând la maximum mareea amintirilor, reflecțiile personale ating zona rodnică a ficțiunii, ca și pe cea a realului. Dacă în spațiul livrescului autoarea se simte în elementul ei, ”haina” de prozator, însă, cel puțin deocamdată, e mai grea. Și acest aspect devine precumpănitor mai ales atunci când, copleșită de avalanșa scrisorilor personajului Sergiu (recte consortul), nu-i poate replica pe măsură, fiind obligată să recurgă la justificări simpliste și neverosimile gen ”Ce mult aș vrea să-i răspund astăzi , dar sunt tot mai prinsă în febra comentariilor de texte”. Sau : ”Încă nu pot să-i răspund , fiind profund marcată (sic!) de umanismul eroic al lui Antoine de Saint Exupery”. Sau : ”Ce frumos gândea Sergiu despre reîntoarcerea acasă, iar eu cugetam la faptul că M.D. a debutat în urmă cu 24 de ani” etc.. Apare astfel o contradicție evidentă între aspirația intimă a autoarei și răceala prununțat-afișată a atitudinii sale. Și care nu este de conținut, ci artificială, întrucât nu găsește soluția artistică cea mai adecvată (și mai veridică) de a-și transpune în pagină trăirile.
Fluxul necurmat al memoriei și al timpului ne dezvăluie un roman-jurnal al unei căsnicii eșuate, dar și unul al înălțării, al compensării prin cultură. Amintirile se recompun și presează mereu, impregnând textul cu efluvii nostalgice în care autobiograficul și tușa lirică, tema dragostei, fiorul meditativ și crâmpeiul de istorie literară conviețuiesc sub zodia fastă a spiritualității.
Un merit incontestabil al autoarei este acela al sincerității, chiar al naivității, act ce sporește credibilitatea lucrării care se vrea un melanj între jurnal și roman. Or, din punct de vedere al jurnalului, alături de confesiune și fragmentarism, tocmai franchețea este elementul-cheie al scriiturii de această factură. Scriitură care, de câțiva ani încoace, a cunoscut o răspândire semnificativă, fiind și azi în vogă și preferată, în general, de cei la care prevalează experiența culturală, în speță livrescul. Dar, așa cum există umoriști sau romancieri de vocație, mi se pare normal să existe și un fel de vocație de autor de jurnale. Avem de-a face, în fond, cu un gen prozastic controversat, e drept, fără de care însă ”miriștea” literară ar fi cu certitudine mai săracă.
În pofida unor stângăcii inerente oricărui început, Rodica Opreanu a debutat promițător. Ea, care a străjuit ivirea atâtor mânuitori ai condeiului, are, acum, propria sa creație. Și căreia, de bună seamă, i-a semnat în ”FLUX CONTINUU” certificatul de naștere.
________________________________________________
x) Rodica Opreanu – Flux continuu –
Editura Augusta, Timișoara, 2002