Prinși cu tot felul de zbateri și nimicuri, nu observăm că, încet și pe nesimțite, lângă noi se stinge ceva. Un univers ancestral și fabulos – geneză și reazem al evoluției noastre. Este lumea unică și mirifică a strămoșilor, cosmosul în care s-a făurit și aglutinat etosul tradițional reprezentat atât de sugestiv și de statornic de plugarul român. Tocmai asupra acestei omeniri s-a aplecat scriitorul Ion Marin Almăjan în noua sa carte ”AMINTIRI DESPRE ȚĂRANI”. Ea a apărut la finele anului 2011, sub pecetea a două Edituri timișorene : Hestia și David Press Print. Lucrarea se recomandă și din perspectivă pur tehnică, fiind completată de contribuțiile remarcabile ale artiștilor Vasile Pintea (ilustrații) și Aurel Gheorghe Ardeleanu (sculptură).
La prima vedere, volumul are un iz de ciudățenie. Pare cumva prăfuit, vetust, rupt de canoanele prezentului și proiectat intempestiv în conul orbitor și omnipotent al patronajului postmodernist. Curiozitatea lui transpare din neracordarea la maniera dominantă prin miza tematică incluzând ”talpa țării”. ”Ce-or mai fi și ăștia?!” – te poți întreba. ”Auzi, dom’le, țărani! Ce denumire stranie, ce personaje bizare!”
De bună seamă că autorul nu e măcinat de asemenea dileme. Creator robust și experimentat, el acționează în regie strict personală conform postulatului : nu contează cum scrii, important e să faci bine ceea ce trebuie și știi să face.
Cele 44 de poeme ale tomului sunt, de fapt, tot atâtea fațete ale unui epic liricizat. Ion Marin Almăjan pornește de la un nucleu expozitiv, pe care apoi îl învăluie în straiul omogen al versului, dându-i o tentă relative cantabilă. Rezultă astfel o succesiune de imagini picturale vii, autentice. O istorie a satului bănățean, cu dăinuirea sa cuprinsă în elementele ei esențiale : nașterea, truda ogorului, datina, căsnicia, potrivnicia vremurilor, moartea… Un ciclu existențial cu aură mitologică, desfășurat după reguli și tipare imuabile, și reluat la nesfârșit în bulboana veacurilor.
Limbajul e frust și demetaforizat, însă nu lipsit de suculența lexicală brodată pe specific zonal (arhaisme, regionalisme ș.a.m.d..). El amplifică realismul secvențelor ca într-o derulare cinematografică în care orice cadru e circumscris unei situații date. Aici se cunoaște ochiul prozatorului, rostirea sa congruentă dar și sensibilitatea vizavi de spațiul rural căruia îi aparține. De-altminteri, cartea e marcată pregnant de regretul și melancolia după universal pierdut și regăsit, azi, doar în evocări. Spre deosebire de atâția confrați vrăjiți definitive de suflul citadin, autorul nu-și renegă obârșia. Pentru el, satul rămâne vatră primordial și semn ceresc – locul binecuvântat în care, odinioară, a zărit lumina zilei și pe care acuma, la ceasul cumpătului și al bilanțului, îl prețuiește îndoit.
Concepând ”AMINTIRI DESPRE ȚĂRANI”, Ion Marin Almăjan reconfirm stima infinită față de matricea străbună. Dar, mai există și altceva : revirimentul moral decurgând din efectul terapeutic stârnit tocmai de angajarea afectivă în elaborarea tomului. Altfel spus, relansarea încrederii în sine, în putința de a crea poe mai departe, biruind neplăceri și opreliști vremelnice.
Bun cunoscător al mediului conturat, scriitorul, prin demersul său recuperator, ne (re)amintește că, dincolo de trunchi și cap, noi, oamenii, mai avem ceva. Ceva fără de care nu suntem întregi. Iar acest ”ceva” poartă o denumire precisă : rădăcină. Or, satul, baș asta înseamnă – izvor, fundament, pe scurt – veșnicie. Ca depozitar al însușirilor etnopsihologice (credința, cutuma, etica, crezul identitar etc.), satul este, în accepția autorului, un axis mundis (axă a lumii). Rememorând rolul și rostul acestuia pe scara vieții, Ion Marin Almăjan consacră o mărturie în care boarea înțelepciunii și raportarea bonomă mișcă grăitor coarda sentimentală, fiind , în fond, dovada peremptorie a atașamentului vis-`a-vis de leagănul originar.
______________________________________________________
x) Ion Marin Almăjan – Amintiri despre țărani –
Editura Hestia / David Press Print, Timișoara, 2011