Apărută la Editura Tracus Arte, București, 2025, „OMUL DIN URMĂ”, este o carte semnată de Ioan Matiuț. Cu subtitlul Proză Scurtă Autobiografică, volumul conține 40 de narațiuni reflectând diferite etape din viața autorului, atât în vad domestic și profesional, cât și în plan artistic. O evoluție sintetică pornind din zorii copilăriei și până în anii maturității creatoare, când pruncul de odinioară, zburdalnic și visător, s-a metamorfozat în scriitorul responsabil de astăzi.
„Îmi doresc să scriu o trilogie prin care să mă devoalez în toate ipostazele: omul, viața literară și cea sentimentală. Din nevoia de a mă motiva și justifica față de mine însumi” – mărturisește Ioan Matiuț în prefața tomului. De unde înțelegem că această primă șarjă rememorativă reprezintă partea întâia a tripticului editorial preconizat ca ilustrare multiformă a existenței prozatorului.
Când citim o lucrare autobiografică, pătrundem într-un sanctuar. În templul inimii, unde musai să pășim după ce ne-am descălțat la intrare. Fiindcă acolo e centrul lumii și miezul universului, alfa și omega identității și simțirii particulare în raport cu tot ce mișcă și suflă pe pământ. Și cum mai toate fenomenele au darul de a induce clamoarea și perplexitatea, normal că influența lor determină o stare de fapt concretizată prin comasarea/coagularea lor în paginile unei cărți. Exact ce se întâmplă și în opul prezent.
Neîndoielnic că fiecare individ are propria experiență de viață. Și ea poate fi analizată (și interpretată) corect la o vârstă mai închegată, căci una e să-ți publici „memoriile” la 25 de primăveri, iar cu totul alta e s-o faci la 60-70 de ani, când ai deja la activ nenumărate practici revelatoare vizând ascendența întru cunoaștere și autoperfecționare. Acestea permit tragerea anumitor concluzii apropo de intensitatea trăirilor, suișurile și coborâșurile, eșecurile și izbânzile, în general, meandrele și tumultul din toate compartimentele dăinuirii.
Dacă, în mare, biografiile oamenilor sunt relativ monocorde, avem și semeni care sar din tipic prin origine, motivație și elan propulsor. Pe scurt – prin destin. Unul aparte, ciudat uneori, surprinzător alteori, dar mai mereu cu accente „contondente” la adresa purtătorului. De aici și perspectiva tălmăcirii raportată la consistența faptică a ființării. Cu cât e mai „dolofană”, mai sugestivă, cu atât impactul recepției e mai adânc ca pildă cu valoare general-umană. Altminteri, riscul de a eșua într-un gen de intimism colocvial e ridicat, el generând plictisul pedant și, în ultimă instanță, toropeala.
Cu alte cuvinte, trebuie să ai ceva de spus. De comunicat. De transmis, nu neapărat ca mesaj principial, dar cel puțin ca notă inedită în osatura epică a relatării. În lipsa acestor elemente, datul comun, banal, parazitează capilarele textului, conferind lucrării un nivel axiologic inferior, în pofida opintelii autorului de a demonstra contrariul.
De regulă, subiectivismul unor asemenea zămisliri memorialistice este îngroșat – și pe bună dreptate – întrucât privește viața autorului sub (aproape) toate aspectele ei. Aici vorbim despre devenirea particulară, lăuntrică, cu tot ce înseamnă ea: tribulații sufletești, chin, suferință, lovituri ale sorții sau injustiții ale contemporanilor. Tot ce aduce atingere demnității și prestigiului, ori, dimpotrivă, tot ce relevă însușiri superioare ale indivizilor cu care interacționează.
Dacă șerpuirile vieții sunt dramatice, sporește și atenția cititorului vis-‘a-vis de ele. Biografiile frământate sunt cele ce atrag cu precădere, căci acolo descoperim „chiotul” existenței, multitudinea și amploarea evenimentelor cu consecințe tangibile și rol exemplificator. Secvențele domestice au, firește, rostul cuvenit, însă nu captivează, nu incită, tocmai prin curgerea lor liniară, fără zguduiri sau fracturi, fără nerv și saft. Simple compuneri relevând stări tranzitorii grefate de nevoi imediate sau promisiunea unor împliniri lesnicioase și abundente.
Între etalarea unor virtualități profitabile – regăsite în productele unor condeieri juni – și materialul de viață aspru și autentic, persistă o diferență majoră. Cu raliere incontinentă la mode și curente, primii cad victime mimetismului conjunctural, în vreme ce generația matură preferă sursa propriei decantări în alveolele sensibilității personale. De aici pleacă totul. De la redarea veridică a canoanelor parcurse (și procesate) nemijlocit în filon realist și ingredient ficțional, de aderență, toate în proporții variabile și bine cumpănite.
Nu poți cerși compasiunea, ori complicitatea cititorului, invocând năpaste ce nu te-au atins niciodată! A mima suferința în acest sens îți reduce credibilitatea la zero, fiindcă – repet – nu ne referim la o operă pur imaginativă, ci la o compoziție autobiografică axată în primul rând pe suportul veridicității. Context în care sinceritatea narării este decisivă, altminteri asistăm la simple compuneri unde autorul dă frâu liber fanteziei și-și poate închipui orice. Ceea ce, evident, îl îndepărtează de scopul lucrării, încurcând datele problemei și ridicând semne de întrebare apropo de intențiile sale reale.
Dacă asistăm la nereguli și pidosnicii în mai toate segmentele societății, iată că nici literatura nu face excepție. Și aici simulările sunt prezente. Flăcăi sănătoși și codane așijderea invocă beteșuguri fictive, tinerii se dau bătrâni, și invers, timizii congenitali devin zmei, iar temerarii inițiali râvnesc protecția imanentă… Un ghiveci perfect de atitudini, caractere și aspirații, unele fanteziste rău, altele mai aproape de normalul constatării voluntare. Toate, însă, au un singur scop: acela de a impresiona. De a răscoli conștiința receptorului prin scenele descrise și propriile comentarii pendinte de evenimentele evocate.
Într-o autobiografie – dacă nu sari calul și-ți arogi merite „epopeice” – nu poate interveni nimeni din exterior! Nimeni n-are dreptul să-ți ordone: „Asta faci, asta nu!” Sau: „Asta elimini, aia modifici!” Și nu poate, întrucât aici vorbim de trăitul tău nemijlocit, de expertiza ta originară cu bune și rele, ascensiuni și prăbușiri, izbânzi și rateuri – cu tot ce înseamnă dăinuirea în ansamblui ei definitoriu. Doar tu ești patronul absolut al slovelor conținând adevărul ce te redimensionează în proprii ochi, facilitându-ți supraviețuirea în termeni rezonabili. Numai tu, ca trăitor teran, stabilești limitele în care te desfășori, amestecul altcuiva fiind din fașă neavenit și respins categoric.
În „OMUL DIN URMĂ”, Ioan Matiuț deține atuurile pentru a-i aprecia franchețea și autenticitatea rostirii. Prin epicizarea evenimentelor și parada vie a protagoniștilor, autorul conferă volumului, pe lângă virtutea artistică, și una documentară. Indiscutabil că el aparține, ca literat, unei categorii aparte: aceea a autodidacților „condamnați” la instruire perpetuă datorită irepresibilului reflex al învățării, care îi obligă la o permanentă acumulare etică și culturală. Ioan Matiuț este un prozator nativ și prospector – setea sa de cunoaștere devansând ca importanță orice altă provocare concurențială.
Titlul cărții e inspirat ales, reflectând prin sugestie ipostaza insului de eșalon secund, ce nu dă din coate pentru a accede în față, dar care are și el dreptul la supraviețuire, în ciuda tuturor opreliștilor, asmuțirilor și întorsăturilor sorții. Este postura omului înfrânt vremelnic, însă nicidecum învins. A unui luptător renăscând după fiece „trântă”, mai hotărât, mai convins de justețea demersului său recuperator în vad uman și potență ziditoare.
(Furat de condei, autorul trece însă prea iute de etapa crucială a dăinuirii fiecăruia dintre noi: aceea a copilăriei. Interval cu rol decisiv în evoluția ulterioară a individului, căci, precum știm, sufletul rănit al unui copil nu se vindecă niciodată. Nu se vede declicul, trauma care imprimă un anumit traiect, de regulă, nefavorabil. Nu apar tensiunea, zbaterea inițiatică, suferința adâncă și persistentă ca element definitoriu al dereglării plămadei infantile. Nu decelăm fractura existențială cu rol detonator al viitoarelor (și inevitabilelor) tribulații sufletești. Introspecția psihologică, sondând subteranele cugetului și motivația actelor derivând dintr-o structură particulară a personalității, e sumară. Sens în care accentul pică mai mult pe latura comportamentistă a relatării, prevalând descripția naturistă și radiografierea mediului cazon. Elemente, în fond, comune, fără acel impact emoțional care să singularizeze autorul în decorul general al manifestărilor uzuale. Din această cauză, „OMUL DIN URMĂ”, pare scris pe repede-nainte, șuntând oarecum datele esențiale ale devenirii neconvenționale, dar mai ales fazele prunciei ca fitil declanșator în adoptarea unei anumite atitudini pe scara vieții).
De bună seamă că, în volumele următoare, Ioan Matiuț va remedia neajunsurile, insistând mai apăsat pe sondarea eului profund și nu doar pe simpla asumare a calității de povestitor. Și care, să recunoaștem, i se potrivește, transformând lectura într-un remember interesant al fazelor închegării conștinței de sine. Sedus însă de amperajul redactării, autorul „uită” uneori că e eroul principal al cărții și își focalizează atenția pe elementele exterioare, de fundal, și nu atât pe explorarea/exploatarea lăuntrică a propriei identități.
Una peste alta, cu „OMUL DIN URMĂ”, avem încă o mărturie despre ceea ce înseamnă soarta unui semen, cu tot cortegiul de fapte, evenimente și peripeții. Unele faste, îmbucurătoare, altele potrivnice, detestabile, desemnând starea de spirit a unui compatriot mai mereu debusolat. Mai mereu în derivă și, aparent, fără soluții sau liman. Tuturor acestor realități – în autobiografia sa – Ioan Matiuț le spune pe nume, cu aplomb și probitate, ca un magistrat ce nu împarte sentințe, dar care vede și judecă lumea prin prisma sensibilității și a experienței personale. Iar aici, pe un asemenea teren, este unicul suveran. _________________________________________