Pe Alexandru Păduraru l-am cunoscut prima dată în ipostaza de ziarist. Unul aparte, de remarcabilă forță analitică și acuratețe stilistică, ale cărui articole și eseuri erau lecturate cu maxim interes de către cititori. Având o calitate a expresiei cu fine modulări poematice, Păduraru excela îndeosebi în aria detaliului – portretele de presă, creionate de el unor personalități din varii domenii, fiind emblematice. Scrise cu eleganță și fler, comentariile politice purtau semnul aceluiași har inconfundabil, fapt ce a făcut ca, de-a lungul vremii, Alexandru Păduraru să devină o voce distinctă în peisajul jurnalistic actual. Și cum de la gazetărie la literatură distanța nu se măsoară chiar în ”ani-lumină”, el a parcurs și intervalul acesta și, în consecință, ni se înfățișează acuma cu un volum de proză scurtă. Cartea se intitulează ”CONTRACTUALUL” și a apărut la Editura Europa Nova din București (2003). Tomul conține patru nuvele cu inserții epice moderne, în care, la limita zonei crepusculare, realul plat și haloul oniric conviețuiesc într-un ”mariaj” ciudat.
În cea dintâi povestire – Contractualul – personajul Aristotel, un poet ratat, se decide să moară, considerând că viața sa nu mai are niciun sens. E un tip sensibil, inteligent, excedat cu totul de avatarurile existențiale și hotărât să-și pună capăt zilelor. ”Zaharia se ridică de labirou și începu să se învârtă prin încăpere pufăind din trabuc și gesticulând. Spuse : << Vine o clipă când înțelegem că suntem doar o ironie a soartei. De aceea am deschis această agenție și mi-am ales această meserie. Pentru a oferi o salvare celor ce nu mai suportă nedreptatea, falsitatea, suferința, ipocrizia. Cu toate acestea, mai aveți timp să vă răzgândiți. Din momentul în care ați semnat contractul, nu se mai poate schimba nimic. Sunteți ca și mort >>”. Și tot Zaharia, călăul remunerat, adaugă mai departe : ”În 99 la sută din cazuri am de-a face cu oameni de o corectitudine exemplară. Cred că tocmai această corectitudine îi marginealizează”.
Despovărat după iscălirea sentinței capitale, Aristotel inițiază un periplu ce-l poartă de la bordel la un restaurant, unde găsește o servietă plină cu dolari. Banii picați din cer îi vor marca decisiv destinul, ajutându-l să elimine iminenta execuție șisă trăiască alături de prostituata Suzi, care, la rându-i, reușește să-și concretizeze o dorință intimă : aceea de a patrona un lupanar.
De la ideea gravă a raportului moarte/existență, Contractualul culisează spre un comic de situații și de limbaj, spre un stil detectivistic sprințar și alert, ilustrând o dată în plus deriziunea, platitudinea și absurdul vieții. Alternanța realismului epic cu melodramaticul și cu umorul grotesc îngăduie autorului să dezvăluie, în cascadă, imoralitatea, corupția, prostia ș.a.m.d. Prozatorul etalează o dispoziție aproape irepresibilă de a vira în hazliu, sens în care descrierea unor personaje ( mafiotul Aristide, cocotele, Mușchiulosul etc.) devine caricaturală, reliefând și mai pregnant latura lor negativă. Finalul narațiunii este unul fericit, cu o (posibilă) conotație alegorică : aceea a izbânzii, a răsplatei individului recuperat in extremis.
Cea de-a doua nuvelă a volumului – Cei din urmă – este și cea mai amplă ca întindere. Ea reprezintă o radiografie lucidă și aspră a revoluției române. Întâlnim aici o lume traumatizată, smulsă din rosturile ei normale, un univers tragic, coșmaresc, populat cu ființe zdruncinate fizic și sufletește. Oameni striviți de fosta Securitate, semeni torturați de obsesia libertății, cetățeni reduși la statutul cobaiului de lestul unei dictaturi anacronice. Promiscuitate, delațiune, racolare, oportuniști, putregai uman dispus la orice compromis, la orice nelegiuire…
Alexandru Păduraru recreează scenele de atunci, redând cu migală artistică atmosfera și, mai ales, descriind obiectiv speranța ce se înfiripase în primele zile ale Revoluției. El trece în revistă principalele etape ale evenimentelor, basculând, treptat, de la entuziasmul inițial la un gen de îndoială nimbată cu aura scepticismului : ”Pe ecranul televizorului se perindau, într-o derulare halucinantă, zeci de figuri, de la cele arhicunoscute la novici hotărâți să ne transmită înflăcărarea lor revoluționară, de la fețe bisericești invocând sprijinul divin la actorii principali ai piesei, ai farsei ce se desfășura sub ochii noștri atâta vreme răbdători și mai înlăcrimați ca oricând. Neîndoios, fiecare șef dorea să-și păstreze funcția, să iasă basma curată din toată tărășenia asta, să obțină cât mai mult, să stoarcă cât mai mult din entuziasmul general, remarcându-se din start ca adept necondiționat al noii democrații. În final << Revoluția a învins.>>”
Cu harul său descriptiv și analitic, scriitorul redă secvențe memorabile din lupta acerbă pentru putere declanșată în balconul fostului CC și ai cărei protagoniști – reprezentând îndeosebi eșalonul II al PCR – dovedesc o combativitate furibundă. Ne defilează astfel pe dinaintea ochilor o pletoră umană de toate calibrele și culorile. Bobi, falsul dizident fabricat în laboratoarele Securității, este ilustrativ pentru cel puțin o parte a noii clase politice. Scrisoarea-confesiune îi relevă, pe filieră psihanalitică, drama existențială, dar nu îl scuză pentru parvenetismul și cinismul manifest.
Autorul zăbovește apoi asupra societății postdecembriste, inventariindu-i tarele și mizeriile. Încât , concluzia nu poate fi decât una singură ”… pentru că, în vremea asta, cei într-adevăr deștepți alergau după dolari, făceau tranzacții, luau în posesie sub paravanul instabilității și al nevoii imperioase de libertate în economia de piață. Rețelele de influență, cu mici excepții, funcționau în continuare ireproșabil și luarea de mită nu mai deranja pe nimeni. În locul foștilor directori compromiși veniseră alții, cu nimic mai presus sau mai prejos decât primii. Centralismul sufocant, odată sfărâmat, izgonise niște oameni obosiți de minciuni pentru a aduce în locul lor niște carieriști chinuiți de insomnii în care se întrebau prin ce mijloace să-și lingușească superiorii în absența blamatului cult al personalității. De fapt, oamenii rămăseseră aceeași.”
Alexandru Păduraru e fascinat de destinele semenilor, dar, mai cu seamă, de statutul/condiția artistului, a scriitorului, în special. De altfel, în prozele sale, apare mereu jurnalistul – personajul care, străbătând diferite sfere și anturaje, le ”decopertează” cu simț psihologic și autenticitate. Eroii lui Păduraru manifestă o propensiune tipică de a aspira la o existență onorabilă. Ordinea, echilibrul și armonia apar astfel ca un deziderat spre care ”lopătează” din răsputeri, însă la care, de regulă, nu ajung. Fiecare dintre personaje a râvnit ceva, a visat la ceva. După cum fiecare a avut bucla sa accidentală, fractura biografică, ghinionul care i-a barat evoluția, stigmatizându-l, anulându-i șansele, marginalizându-l. De aici și năzuința lor vie de a jindui la ”altceva”, la un profil ideal al vieții, ca o recompensă a eșecurilor însumate.
În penultima nuvelă, Vacanță pe pod, asistăm la un ritual bizar a unei tentative de redefinire a sinelui. În existența Mariei s-a inserat, cândva, un bărbat. Părăsind-o curând, Bebe are surpriza să constate, după 19 ani, că au împreună un copil. Căsătorit în răstimp cu fiica unui potentat comunist și sprijinit de acesta, ascensiunea ginerelui e asigurată. Ajuns la o situație limită, de criză conjugală, Bebe și soția sa, Cici, decid să se întoarcă în satul Mariei și să-și petreacă o vacanță într-un mod inedit : zece zile pe un pod – ambii plasându-se la câte o extremitate a lui. Aici, cuplul se inflamează paroxistic, reproșându-și grosier infidelitățile și păcatele. Ea – amanta promițătorului politician Mazilescu; el – fost informator al Securității și fals scriitor dizident, propulsat în înalta societate prin sistemul pilelor și al relațiilor.
Un halo’ ciudat, parcă ireal, planează asupra protagoniștilor. Întâlnim și aici un cadru pestriț: primarul abuziv și corupt, plutonierul –major – la fel de venal și de slugarnic, Bombonica – fata acaparată de primarul lacom și iubeț, care i-a înscenat un furt amorezului ei, și Radu, care, la rândul său, a evadat dintr-o închisoare de ”maximă securitate” etc., etc.
Autorul face o analiză pertinentă a climatului postrevoluțuinar din mediul rural, insistând pe latura disputelor de tip mafiot și a conflictelor de interese. ” Primarul izbucni într-un râs isteric și spuse : << Bombonica,nu mai judeci, fetițo. Încă nu pricepi pe ce lume trăim. În țara asta legea o face banul. Cu numai câteva minute înainte am cumpărat niște amărâți de reporteri și dacă vreau pot cumpăra pe oricine pentru că trăim într-o țară în care toți, dar absolut toți, sunt niște hiene care își vând sufletul pentru un pumn de dolari!>>”.
Ultima dintre nuvele, Monștrii, reliefează un spațiu oniric de factură apocaliptică. Obiect al unui ”crunt blestem”, personajul Anton, ”robit diavolului”, nu-și va găsi odihna decât pribegind prin lume și cunoscând ceea ce îi este ursit să cunoască. În speță, suferințe și cazne cumplite. Povestirea e populată cu demoni, vraci și leproși, într-un amalgam halucinant – o proiecție oribilă țâșnită parcă din tenebrele basmelor malefice. Totul e obnubilat, crepuscular, agonizând în mrejele fantasticului pur, terifiant. Există aici un straniu ermetism indus de unda fabulosului și accentuat de inconsistența structurală a visului. Din suma acestor secvențe lugubre răzbate, ca un reper indestructibil, suferința, ideea purificării prin ea – un test al umilinței și al puterii de a îndura, dar și un avertisment vizavi de fenomenul accelerat al dezumanizării.
În prozele lui Păduraru, bătuții de soartă, altruiștii, idealiștii incurabili interferează cu indivizi anoști și brutali, lipsiți de orizont și de etică, într-un univers marcat de un pronunțat sentiment al tragicului. Cu recenta sa carte, ”CONTRACTUALUL”, Alexandru Păduraru probează o considerabilă forță epică realistă, dublată de un fin analist, de o imaginație rodnică și de un admirabil spirit umanist.
_____________________________________________________
x) Alexandru Păduraru – Contractualul –
Editura Europa Nova, București, 2003