-eseu-
Te întrebi, bunăoară, ce legătură există între Steaua Polară și bucata de cârpă numită ”batistă”? Evident, niciuna. Dar între medicină și literatură? Aici nu mai suntem atât de categorici, fiindcă ele se dovedesc a fi mult mai apropiate. Prima descrie fiziologia trupului; cealaltă – morfologia cuvântului. Când un scriitor este și doctor în același timp, universul său cognitiv se dilată. E mai vast. El cunoaște omul și din interior – recte anatomia/constituția sa, spre deosebire de condeierul ”simplu”, care nu e specialist în arhitectura lăuntrică a corpului. Acesta din urmă se focalizează îndeobște pe aspectele ”exterioare” ale ființei, plonjând însă și în abisalitatea ei prin sondări psihologice axate predominant pe intuiție, analiză și imaginativ.
Sunt însă și cazuri deosebite când medicul și scriitorul se reunesc în aceeași persoană, ca o sinteză a însușirilor pozitive. Istoria beletristicii mondiale consemnează câteva exemple notorii în acest sens, cum ar fi Joseph Archibald Cronin, Anton Pavlovici Cehov, Georges Duhamel. La noi – Vasile Voiculescu, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura ș.a.m.d. Acești oameni au în comun nu doar chemarea imperioasă spre vindecarea fizică, ci și pasiunea ardentă întru oblojirea sufletească. Atitudine facilitată de practicarea unui ”sport” cu efect terapeutic garantat: literatura.
De remarcat proporția sporită de altruism a scriitorilor-doctori, ca și puterea lor de sacrificiu în circumstanțe dificile. Iar ele nu pot rezulta decât dintr-o conformație aparte a eului incluzând interpretarea superioară a lucrurilor ce țin nu numai de intimitatea strictă a individului, ci și de caracterul general valabil al acțiunilor sale. Căci nu degeaba unii dintre semenii enumerați au fost supranumiți, de-a lungul vremii, ”doctori fără arginți”. A nu se înțelege acuma că roboteau baș pe gratis, dar nici nu se lăcomeau la avutul sărăcăcios al betegilor tratați. Principiile umaniste în care credeau, coroborate cu generozitatea funciară, i-au ferit de patima chivernisirii pe spinarea oropsiților. Nu de puține ori, au dat chiar de la ei, încercând să ofere un plus de alinare suferinzilor de toate categoriile.
Se întâmplă uneori ca talentul literar să devanseze/eclipseze știința meseriei. Sau invers. Indiferent de preponderență, medicul-scriitor va căuta mereu să echilibreze cele două componente majore ale existenței sale și fără de care nu poate supraviețui. Distingem aici o vocație demiurgică, o pornire irepresibilă spre expandare necurmată în bine, în profilaxie și restaurare. Ce nu se leagă în plan sanitar, se întrupează în schemă beletristică. Ori viceversa. Complementare, medicina și literatura merg umăr la umăr, influențându-se reciproc și potențând benefic creativitatea în ambele sensuri.
Să pătrunzi în miezul organismului – e grozav! Descoperi anvergura alcătuirii sale, structura, funcțiile vitale, de la moleculă până la osatură. Abia atunci realizezi mai abitir complexitatea naturii umane. Fragilitatea, dar și robustețea lui Homo sapiens. Unicitatea sa, în fond, cea care-l și plasează în vârful lanțului trofic și de unde domină nestingherit arealul planetar. Însă, pe lângă asta, dacă ”intabulezi” și exteriorul individului – e sublim! Căci apare perspectiva, sinteza imaginii globale a făpturii botezate ”om” și nărăvite iremediabil la toc și bisturiu. Și a dedublării ziditoare: când ”sculptează” în țesut, când diseminează ”aseptic” literele pe fila albă de hârtie. Succesive, operațiunile întrețin starea de spirit la cota optimă a angajării depline, atât de necesară perpetuării misiunii de salvgardare a concetățeanului năpăstuit.
În vreme ce autorul clasic manevrează (aproape) exclusiv noțiuni filozofice și speculativ-abstracte, doctorul-scriitor apelează și la inserturi de factură tehnică. Nu neapărat din domeniul său de activitate, dar având, mai mult ori mai puțin, tangențe cu profesiunea sa de bază. Faptul, de regulă, nu impietează asupra calității lucrării, ba, dimpotrivă, îi poate conferi un atribut valoric superior. Depinde de talentul fiecăruia – acel grăunte de har și viziune ivit din te miri ce și responsabil de proverbialul nostru neastâmpăr componistic.
Să fii scriitor – e extraordinar! Dar să fii, pe deasupra, și tămăduitor – e formidabil! Nici că se poate un melanj mai nimerit, o combinare așa de oportună reunind virtuți speciale puse, în definitiv, în slujba semenului. Desigur că și trăirea indusă de un asemenea amestec este una pe măsură: de plenitudine. De satisfacție profundă, căci nu e bucurie mai mare decât să vezi în ochii bolnavului acea sclipire de mulțumire, de încântare că a scăpat de un necaz, de o suferință majoră și care i-a dijmuit serios forța de-a trebălui și setea de viață.
Să reușești să lecuiești – prin arta ta – și trupul, și sufletul, e nemaipomenit! Corpul – cu ”stiloul” chirurgical și pastilă; spiritul – cu manuscriptul descătușant. Ambele binefaceri croite de același om și în numele oamenilor! E minunat! Puterea de a vindeca, dăruirea întru izbăvire… Nimic nu poate egala senzația de euforie când surprinzi pacientul, inițial sortit pieirii, că părăsește spitalul și pleacă acasă refăcut. Ce poate fi mai înălțător, mai uman, decât să redai speranța compatrioților și dorința de-a supraviețui? Există ceva mai măreț, mai copleșitor, în ordinea unor priorități încluzând în primul rând elementul suprem: viața?
”Din pulbere și pân’ la cer cu stele,/Știu taina universului întreg./Am dezlegat cu sârg probleme grele,/Dar taina morții nu pot s-o dezleg.” Am citat din memorie, cu aproximație, un catren atribuit marelui savant Ibn-Sina (latinizat Avicena). El însuși condeier și vraci, a zămislit numeroase cărți/tratate de specialitate, și nu numai, influențând considerabil o lungă perioadă de timp medicina occidentală.
Chiar dacă n-a izbutit să descifreze ”taina morții”, în schimb, prin scrierile sale, a urmărit să clarifice cât mai mult enigma vieții. Misterul și evoluția ei, magnitudinea și uimitoarea ei diversitate și persistență. Si, mai ales, să caute și să găsească acele mijloace și soluții care să ducă la atingerea țelului final: acela al ”reparării” omului prins în teascul maladiei. De bună seamă că acest nobil deziderat a fost potențat și de calitatea de scriitor, care i-a îngăduit o perspectivă mai amplă (și mai completă) asupra obiectului de studiu. Cum, de altfel, s-a întâmplat (și se întâmplă) și cu ceilalți confrați contemporani, care, la rându-le, mixează în același scop latura științifică cu vocația artistică. Aici vorbim de o dotare intelectuală particulară – un cumul de trăsături aparte, rarisime, reflectând la superlativ gradul de implicare etică și afectivă în actul curativ destinat segmentelor fundamentale ale individului: trupul și sufletul.
Când nu mai ai nicio nădejde și vezi că totul se prăbușește în jurul tău, o singură ființă te mai poate salva: doctorul. Și, în special, chirurgul. Asemenea toreadorului, apare la momentul potrivit și aplică ”lovitura” ultimă. Cea decisivă, izbăvitoare, secerând răul din rădăcină și eliberând astfel fibra din strânsoarea malefică a extincției iminente. Spre deosebire de protagonistul din arenă – a cărui acțiune marchează sfârșitul – lucrarea chirurgului semnifică începutul. Adică învierea, rebranșarea la ciclul existenței fracturat din varii motive și redat acuma de intervenția unei mâini miraculoase. Și nu va fi deloc surprinzător să afli că omul care te-a smuls din ghearele morții, medicul acela aparent rece și detașat, e și scriitor pe deasupra. Cu alte cuvinte, exorcizează/extirpă maladivul nu doar din pliul țesutului organic, ci și din paginile cărților concepute la temperatura înaltă a psihologiilor multiple și provocatoare. Acolo unde dubla sa ipostază se relevă și mai clar, dezvăluind o personalitate și un destin de excepție.
Comparativ cu doctorii care trudesc pe ”interior”, alții, mai numeroși, ostenesc pe ”exterior”. Nu ”taie” pacientul, nu-l ”chinuie”, dar îl tratează cu metode mai blânde, neinvazive, aducătoare și ele de profit terapeutic. Așternând aceste rânduri, nu pot să nu-l evoc pe remarcabilul medic (și scriitor, desigur) Vasile Voiculescu. Și al cărui talent literar s-a situat cel puțin la același nivel cu cel al exercitării profesiunii de bază, dacă nu cumva l-a și depășit. Sensibil și emotiv, de un lirism accentuat, Vasile Voiculescu a compus poezie, roman, piese de teatru… De asemenea, nuvele satirice sau de atmosferă, dovedindu-se un spirit polivalent aflat mereu în căutarea perfecțiunii și a modelului de asanare etică percepute ca elemente cruciale ale dăinuirii. Și el a făcut parte din trupa așa-numiților ”doctori fără arginți”, fiind și medic de circumscripții rurale și unde a venit în contact direct cu lumea de ”jos”, ignorantă și pauperă. A rămas de referință conduita sa plină de compasiune și solicitudine față de nevoiași, pe care i-a sprijinit cu bonomie și necondiționat. Pentru el, răsplata rezida nu în folos material – și acela precar – ci în câștig emoțional. Trăia din asta, se hrănea cu el, fiind suportul ce-l alimenta cu energia necesară continuării îndoitei sale misiuni: aceea de a-și obloji semenii și de-a se recalibra prin scris.
În paranteză fie spus, cândva, am urmărit la televizor un reportaj. Era iarnă, într-o zonă montană, abruptă, cu versanți tencuiți de nea și drumuri troienite. Cât zăreai cu ochii, hăt-departe, doar zăpadă și nămeți rășluiți necurmat de mușcătura aspră a vîntului. Reporterul – o femeie – intervieva un doctor de țară, lângă sania trasă de un armăsar. Cu șuba aruncată pe umeri, medicul, spătos, cu barbă, aducea mai degrabă cu un explorator temerar al ținuturilor arctice. Răspundea calm și măsurat la chestionări, însoțindu-și uneori replicile cu gesturi largi, cumpănite. La întrebarea ”Nu v-ar tenta să plecați de aici?”, omul i-a răspuns tot cu o întrebare: ”Unde să plec?!” ”În străinătate” – a continuat ziarista. ”Salariu consistent, condiții incomparabile…” Doctorul a trasat un semicerc cu degetul arătător și i-a zis: ”Vedeți munții ăștia? Satele și cătunele răsfirate adăpostesc mulți oameni… Dacă eu plec, cine are grijă de ei?!” A urmat un moment de tăcere, răstimp în care medicul a inspirat adânc aerul ozonat și rece, pironindu-și apoi privirea în nemărginirea cotropită de omăt. ”Nu mă duc nicăieri…”, a reluat el dialogul. ”Rostul meu e aici. Nu-i pot părăsi, înțelegeți?…” Și, mai încolo: ”Știți cum mă primesc oamenii când mă cheamă la ei?” ”Cum?”, s-a arătat ea curioasă. ”Ca pe un înger. Îngerul lor păzitor.”
Habar n-am dacă respectivul doctor e și scriitor, însă nici prea departe de psihologia artistului nu e. Ca amator de natură, agreezi invariabil frumosul. Te îndrăgostești de el, indiferent că vizezi frumosul natural sau cel estetic. Și când iubești ambele sale forme, atunci ”nectarul” lor aglutinează în fagurii conștiinței, rezultând un prototip uman special, de elită, exact cum sunt acești compatrioți minunați și cărora le datorăm atâta, aflându-ne în custodia lor. Și nu de azi, de ieri, ci din totdeauna, dată fiind perisabilitatea profilului nostru psihofizic și care nu poate fi corijat/reglat decât de profesioniști devotați, de prim rang. Unic prin acțiune și consecințe, tandemul acesta medic-scriitor reface întrucâtva, în plan terestru, omnipotența și omnisciența proprii entităților emblematice ale spațiului ”secund”. Acolo unde ficțiunea debușează în real, și invers, ca într-un schimb de valori permanente și reciproc avantajoase.