Asistăm astăzi la o adevărată paradă a liricii de inspirație religioasă. Însă și aici, ca în artă, în general, mulți sunt chemați, puțini aleși. Mare parte dintre autorii de gen nu caută altceva decât o ”umbrelă” protectoare sub care tânjesc să adaste confortabil, întrucât tema e la modă, mai specială și mai greu de… criticat. Și cum prezența transcendentalului oferă nelimitate posibilități speculativ-interpretative, este realmente dificil de apreciat până unde merge buna-credință și de unde începe făcătura. Burdușiți cu reprezentări mitologizante și intoxicați cu basme teologice, majoritatea așa-zișilor poeți ajung să fabrice stihuri roz-edulcorate în care clișeul stors și formularea stereotipă dețin capul de afiș. Acești ”creatori” își închipuie că e suficient să pronunțe de câteva ori numele Domnului, pentru a deveni, automat, poeți.
În recenta sa carte de versuri – ”MELOS AMORIS” – (Editura Eubeea, 2002 ), Alexandru Șelaru ne propune o interesantă experiență a cunoașterii. Spre deosebire de volumul de debut, centrat pe ideea perisabilității individului în raport cu molohul temporal, lucrarea de față este una de factură preponderent religioasă. Aflat la vârsta sintezelor, autorul e absorbit de relația om – divinitate. Întreaga sa existență pare a se focaliza pe acest subiect, care îl (men)ține într-o necurmată tensiune, într-o perpetuă concentrare. Contactul său cu Providența – și prin asta devine credibil Alexandru Șelaru – nu este însă de ”supușenie” absolută, de ”prosternare”, ci unul de revelare sinuoasă a misterului ancestral și chiar de ”răzmeriță” vizavi de sentimentul tragic al abandonului resimțit acut de către autor : ” Frumos e omul,/ Doamne,/ mulțam că M-ai creat,/ dar l-ai dat de suflet,/ din rai M-ai alungat ;/ Se luptă, Se zbate,/ zadarnic,/ nu mi-e bine…/ Sângerează…/ Doamne,/ai uitat de Mine,/ de Fiul tău?! -/ Ah, dumnezeu!!!…” ( Către Domnul ).
Poetul evită capcana imaginii comune, tipizate, optând pentru un dialog ”frontal”, constructiv, cu transcendentul. În decodificarea mesajului celest, el revendică un raport nemijlocit, de ”parteneriat”, degajat de lestul obscurantismului mitologic religios, care să-i redea echilibrul zdruncinat.
Oscilând între credința pură ( ” M-am lovit de limite de eu/ Și m-am luminat în Dumnezeu,/ Fiindcă de-am vrut mai sus s-acced,/ N-am reușit fără să cred… ”) și îndoiala ”prospectivă” (”Mai nou, în joacă, -/ Dumnezeu se dă în corzi!…/ Nu-ți vine să crezi!…”), Alexandru Șelaru ilustrează sugestiv freamătul lăuntric, obsesia vie ce-l torturează. El trăiește o intensă și devorantă senzație de frustrare – poezia sa fiind țipăt uneori, jet și bocet alteori. Autorul își macină durerea în solitudinea disperării, utilizând sarcasmul ca ”plombă” e unei infinite și devastatoare traume sufletești . ”Bună-noaptea, Tată”,/ Bună-noaptea, Mamă! -/ Am sosit și eu…/ Iisuse Christoase,/ Dar sunteți doar oase, -/ Păi, și aici e greu?!… / Raiu-atât de mare/ Nu vă dă mâncare, -/ Ce-a făcut din voi?!… / Ceru-i doar o ceață,/ E mai bine-n viață, – / Haideți înapoi!…/ Haideți înapoi!…/ E mai bine-n viață,- / Ceru-i doar o ceață,/ Ce-a făcut din voi?!… / Nu vă dă mâncare/ Raiu-atât de mare,/ Păi, și-aici e greu?!…/ Dar sunteți doar oase,-/ Iisuse Christoase,/ Am sosit și eu…/ Bună-noapte, Mamă! -/ Bună-noapte, Tată! ” (Oglindire).
Excedat de avatarurile modernității, omul contemporan se află în pragul crizei de identitate – multiplele constrângeri existențiale aruncându-l în plasa alienării, a pierderii eului. Debusolat complet, poetul refuză, pe moment, până și alternativa izbăvitoare : ”Nu-mi place-n slavă…/ E gol de dor acolo,/ Și mă amețesc…/ Să ostenesc, am sete,/ În om… în omenește…” ( În om). Sau : ” Eu sunt om… sunt om, -/Voi zei ai lumii, zmei,/ Ce vină-mi găsiți?!…” (Verset).
O dată domolită ”bolboroseala”ursuză, poetul conchide pe un ton nimbat de timbrul resemnării înțelepte: ” Fără Dumnezeu/ Speranță și credință/ Omul îi eseu…” (Eseu).
”MELOS AMORIS” (Cântecul iubirii) este o carte a dragostei și a suferinței, a deznădejdii, dar și a speranței, a efemerului, dar și a dăinuirii… Altfel spus, ea relevă o conștiință, un semen așa cum e el, cu activul și pasivul său. Chiar dacă nu conceptualizează spectaculos, Alexandru Șelaru are meritul de a nu mistifica tema și de a se înfățișa cititorului sincer și natural. De aici și impresia puternică de autenticitate. Franchețea sa nu e studiată, ci intrinsecă și axată pe curajul de a scormoni și de a năzui să vadă și dincolo de aparențe.
Volumul cuprinde și poezii de esență laică, precum și unele poeme de nuanță experimentală, avangardistă, însă, per ansamblu, centrul de greutate al tomului este conferit de lirica de substrat religios.
Secțiunea a doua a cărții – ”IN NUCE ” – conține creații ce s-ar putea reuni foarte bine sub genericul ”exerciții de stil”. Ca și în precedentul op, ”ÎN OGLINZI”, asistăm și aici la slalomul fanteziei desferecate. Autorul se „joacă” și împerechează versuri, rezultând astfel un potpuriu de ”excentricități” verbale. Folosite ca ”supapă” de defulare a excedentului spiritual, ele rotunjesc portretul unui poet aflat în deficit existențial și care caută o evadare din precaritatea condiției sale banal-terestre.
________________________________________________
x) Alexandru Șelaru – Melos amoris –
Editura Eubeea, Timișoara, 2002