Stilistic vorbind, în ”IUBIREA NU BATE LA UȘĂ” (Editura Brumar, Timișoara, 2013), Nicolae Silade a optat pentru o dublă formulă lirică. Prima, desemnând poemele jalonate cu cifre romane, este de obârșie tradițională. Cealaltă, marcată cu numere arabe, conține versuri albe împrospătate de patosul discursului novator. Încât impresia generală e aceea că, de fapt, avem de-a face cu două cărți contopite într-una singură.
În poeziile de structură clasică, autorul apare ca un romantic, cu toate ”accesoriile”: ”Pe fila albă când mi-așez stiloul/Și chipul tău se trece-n poezie,/Cerneala zugrăvește doar cavoul/În care îmi îngrop iubirea vie./Eu însumi parcă-s îngropat de viu/În dragostea ce nu pot s-o măsor,/Fără de care, în acest pustiu,/Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor./Mi-e capu-n nori și mintea mi-e în ceață,/Dar inima-nvelită în hârtie,/Când rimele și ritmul o răsfață,/Se dăruie, și peste veacuri, ție./Nu am destule file să-ți pot spune/Iubirea toată, rostul ei în lume”. (XXVI)
Recunoaștem aici pecetea curentului romantic (și neoromantic), reflectată elegiac în terminologia lui consacrată: ”pustiu”, ”cavou”, ”moarte”, ”veacuri”, ”îngropat” ș.a.m.d. În stihurile prozate descoperim o canava a rostirii înnoitoare apropiindu-se de maniera postmodernă: ”uneori sunt cel mai fericit de pe pământ alteori/sunt cea mai nefericită ființă din lume uneori sunt cel mai iubit dintre pământeni alteori cel mai urât niciodată nu sunt/cum aș vrea pentru că fericirea mea depinde de tine pentru că/iubirea mea e dependentă de tine și două jumătăți/sunt o singură ființă numai prin iubire și două jumătăți/de iubire nu fac o iubire întreagă dar cine să înțeleagă/macanismul iubirii când cel ce iubește suferă și se bucură (…)”. (30)
Prin această modalitate de expunere, poetul demonstrează că nu rămâne ancorat în tradiționalismul ”vetust”, fiind racordat și la amperajul expresivității moderne. De altfel, încă din debutul volumului, Nicolae Silade ne previne că este un depozitar de simțăminte. Bogăția sa interioară se concentrează în eflorescența afectelor, care expandează necurmat, ca un val seismic de intensitate amplă. Există la el o exaltare a sensibilității, de la agonie la extaz și de la deznădejdea abisală la speranța
izbăvitor-miraculoasă. Precum razele converg dintr-un cerc, aidoma răsare și buchetul de sentimenrte eterogene, torențiale, biciuind sinele și disecându-l sub conul îndoielii și al certitudinii, al existentului concret și al plăsmuirii salvatoare.
Autorul cultivă un gen de sacralitate a mărturisirii prin dragoste, în care decantează componentele definitorii ale accederii în nucleul iubirii : emoția pură, iertarea, râvna întru sublimarea trăirii, împărtășirea imboldului sufletesc și credința în rostul tămăduitor al liubovului. Toate acestea ca într-un summum al trepidației temperamentate, devoalată secvențial în spațiul vitrinei. Căci Nicolae Silade idolatrizează femeia, dar o și ”pedepsește”, o înalță, dar o și coboară, atrubuindu-i, alternativ, calități și defecte, umbre și lumini. Viziunea sa profundă, intimă, este însă una generos-recuperatoare, întrucât însușirile feminine exced cusururile, altminteri ”afroditele” n-ar putea inocula cu atâta forță vibrația – acel fior particular și misterios. Și în fața căruia – de ce să nu recunoaștem ? – orice muritor dezarmează fermecat și strivit de presiunea senzațiilor și metamorfozelor lăuntrice.
Neatins de suflul pudibonderiei, bardul ”străbate” iubirea în toate sensurile. Atât în cele înălțătoare, elevate, cât și în cele epidermice, carnale, alocate amorului tarifat sau mezalianțelor spirituale. Aici deslușim un erotism mai fățiș, mai apăsat, nu sugerat. Unul mai apropiat de fructificarea pasională și completă a clipei, de stoarcerea ei până la ”cotor”. Circumstanță în care poetul devine un posesiv ce vrea (și cere) reciprocitate deplină în șerpuirile și temperatura relației. El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci pretinde totul. ”Aici și acuma!” – pare să fie deviza sa forjată în cuva nerăbdării profitabile, dar și născătoare de frustrări și angoase. Încât, de la organic la platonic distanța se reduce substanțial, prevalând, cel puțin la prima vedere, latura fizică descătușind tensiunile și calmând dorințele acaparante. Desele referiri la elementul corporal stau mărturie în acest sens – zona trupească fiind privilegiată și evocată ca ingredient principal al dăinuirii. Totul se raportează la cuplajul Bărbat – Femeie, totul se cântărește și se măsoară în funcție de acest reper primordial. Erosul devine astfel borna crucială în jurul căreia se fac și se desfac lucrurile – aria paradiziacă potențând imaginația și incendiind percepția.
Putem afirma că, la Nicolae Silade, dragostea dezinhibată, absolută, este un experiment infinit și mirific izvorât din ”cancelaria” plină de surprize a destinului. Provocatoare în esență, malefică și benefică deopotrivă, iubirea poate fi și o cale de evadare din șabloanele unui concret anost și excesiv-constrângător.
Indiferent de torentul speculațiilor pe această veche (și inepuizabilă) temă, subzistă ideea că amorul e sarea și piperul pământului, fără de care viața însăși n-ar fi posibilă. Așadar, de vrem să supraviețuim, să iubim cât mai temeinic și mai mult. Și, la urma urmei, n-are poetul dreptate? Căci ce altceva menține tonusul și îmblânzește mai abitir omul, dacă nu dragostea? Că e așa, să ne convingem încă o dată :”Trecut ușor de-a doua tinerețe,/Am dat de tinerețea ta dintâi,/Iar timpul începu de-atunci
să-nvețe/Că în iubire tânără rămâi./Până și spațiul care te încape/Învață cum și cât să te păstreze,/În foc, în aer, pe pământ, în ape,/Să îți rămână simțurile treze./Iar cum surâsul tău fără sfârșire,/Încremenit în veșnice cuvinte,/Renaște întru marea mea iubire,/De dincolo de neguri și morminte,/Și eu, acum la vârsta mea,/Întineresc de frumusețea ta”. ( I )
____________________________________________
x) Nicolae Silade – Iubirea nu bate la ușă –
Editura BrumaR, TimiȘoara, 2013