Ioan Crăciun Petrișan este autorul unui ciclu remarcabil, în șase volume, intitulat ”ÎN BIHARIA CÂND BAT CLOPOTELE” (Editura Buna Vestire, Beiuș, 1999). Conținând proză scurtă, evocări, eseuri, articole, restituiri etc., cele șase cărți relevă un scriitor autentic, cu priză la documentar și cu un dezvoltat simț al detaliului. Celelalte volume care au urmat nu au făcut altceva decât să-i întregească portretul, mereu altul și surprinzător prin abordări stilistice și tematice : ”VIAȚA CA UN CAZ PENAL” (roman-eseu, Editura Marineasa, Timișoara, 1999) ; ”HOȚUL DE LAVANDĂ” (teatru, Editura Mirton, Timișoara, 2000) ; ”JOC DE SOCIETATE” (proză scurtă, Editura Marineasa, Timișoara, 2ooo) ; ”ICOANĂ ȘI PRAZNIC” (teatru, Editura Brumar, Timișoara, 2001) ; ”TRANSFUZIE DE SPERANȚĂ” (din seria Icoană și praznic, Editura Brumar, Timișoara, 2oo2).
Ioan Crăciun Petrișan flirtează și cu epigrama, gustă calamburul, fiind un spirit plurivalent, neobosit făcător și desfăcător de cuvinte. Creator înnăscut, el se află într-o situație paradoxală – aceea de a fi ”sufocat” de propriu-i talent. Recenta plachetă intitulată ”NUFĂR ȘI STEA” (Editura Eubeea, Timișoara, 2oo2) vine să confirme observația, căci, în paginile ei, autorul își dezvăluie încă o fațetă a înzestrării sale artistice.
Când un condeier, cunoscut îndeobște ca prozator, adoptă genul liric, se naște, de regulă, un semn de întrebare. Privit cu oarecare suspiciune, e considerat un ”dezertor”, un tip ce și-a abandonat dragostea dintâi, debarcând pe un teritoriu guvernat de alte legi și supus unor cerințe axiologice sporite. În atari circumstanțe, ”fugarul”, fie că eșuează în exprimări prozaice, în care clișeul și imaginea comună devin predominante, fie că reușește să convingă printr-o formulare, dacă nu originală, atunci măcar interesantă.
La prima vedere, volumul ”NUFĂR ȘI STEA” se constituie într-un exercițiu de virtuozitate, întrucât autorul atacă frontal mai toate componentele speciei lirice (elegie, madrigal, sonet, rondel etc.). Nu rămân în afara interesului său nici epigrama, fabula, satira ș.a. La acest nivel al percepției, Ioan Crăciun Petrișan poate fi comparat cu un solist iscusit care execută impecabil setul partiturilor încredințate. El face o demonstrație de potență interpretativă scriind cu ușurință în diverse stiluri. El este un ”ghiduș”, iar ”giumbușlucurile” sale literare sunt ca o briză de vant răcoros pe un stei încins de arșiță : ”Bărbatul e cu… Suma și-și caută Congruența,/iar într-o zi, Ea-Una/i-acceptă Diferența,/ apoi Produsu-și duce/precum în spate-o… cruce;/… El, dintr-un număr par/ce fuse-n socoteală,/rămâne, în timp, doar o simplă Zecimală;/ căci Ea, din Teoremă/fugi-ntr-un unghi solemn/și deveni… Problemă;/ El, mai greșește-un Semn,/ mai uită o Formulă -/și din Ipoteză/ ce fu, devine-o… Nulă!/ (Amor în… antiteză!)/ morala e… banală/ – axiomatic test – El – cifră cardinală;/ Ea- Infinit cu… Rest! (Fabula aritmetică).
Mai presus de asta, însă, există celălalt Petrișan, cel absorbit, cel profund. Un Petrișan meditativ și scormonind intens la rostul astei lumi care-l apasă și pe care vrea s-o pătrundă. Iar camarazi de suflet (și mentori totodată) îi are de-acum pe Ion Barbu, Nichita Stănescu, Borges, Mircea Eliade, Noica, Lucian Blaga, Emil Cioran ș.a. Alături de ei simte ”ozonul” înălțimilor celeste și culege roadele contagiunii culturale, respirând voluptos atmosfera impregnată de absolut, de neantul personificat de timp : ”Un trup paradoxal de lung/ este timpul; / cu văi paradoxal de adânci/ și brazi paradoxal de verzi -/ și văi, și brazi, și stânci paradoxale!/ deasupra, Cerul curat și explodând de soare/ și de alte explozii ale aerului;/ firești, în paradoxalul vieții : / neasemuit de lungi/ ale unui om singur!” (Timpul).
Ca reper existențial definitoriu, elementul temporal îi revine obsesiv în vizorul conștiinței. El este miezul lucrurilor, axă primordială, misterul suprem… Prezența-i tiranică inspiră teamă, care, la rându-i, inoculează sentimentul neputinței și al deșertăciunii – unica salvare de efectu-i nimicitor constând în perpetuarea generațiilor.
Subintitulată Pseudovocabule, ”NUFĂR ȘI STEA” cuprinde – în loc de prefață – și o poezie denumită chiar Pseudoprefață. Ambele titulaturi atrag atenția asupra relativului ca stare ”normală” și, în egală măsură, ca virtualitate.
În una din cele mai pesimiste poezii, Ioan Crăciun Petrișan mărturisește că subzistă în siajul elipsei : ” Trăim sub semnul Elipsei! / Sub pragul de Zero/ e saltul infinit spre Invers,/ ca de la flacără la băț/ prin Scânteie ;/ ca de la bărbat la copil/ prin Femeie – / toate-s un Salt/ înalt/ în Timp concentric spre Punct ;/ la limita pragului/ soarta Omului,/ în afara Nimicului – /… și noi doi în Legea Elipsei/ prin zări de Olimp -/ sub semnul Virgulei…/ (de cometă întoarsă din Timp!). (Elipsă). Confesiunea autorului, ce viețuiește sub tutela elipsei până ”sub pragul de Zero”, e esențial-tragică. El se vede exilat într-un univers al neglijării, absenței și uitării. Al ruperii de sine… Ultragiat, eul e ”saltul infinit spre Invers”, anulând speranța și mărind la maximum deruta existențială.
Prin placheta ”NUFĂR ȘI STEA”, putem spune cu siguranță că prozatorul Ioan Crăciun Petrișan a absolvit și proba stihului, dovedind astfel și ca poet. Un poet pentru care ”… bolnav de mii de ani se poate A FI,/ dar Etern, doar o dată ;/ pe cand viu muritor/ ești în fiecare Zi ;/ în fiecare Clipă/ a ceasuluiCare-ți bate de-Atunci ;/ și își sună ciclic/ Trecerea și Netrecerea/ spre Apoi!…” (Trecere).
_____________________________________________
x) Ioan Crăciun Petrișan – Nufăr și stea –
Editura Eubeea, Timișoara, 2002