Există în filmul Șatra, regizat de basarabeanul Emil Lotreanu, o scenă impresionantă. Îndrăgostindu-se instantaneu de țigăncușa Rada (interpretată magistral de actrița Svetlana Toma), un nobil zonal nu mai știa ce să-i ofere, pentru a-i intra în grații. I-a promis bijuterii, protecție, bunăstare, însă frumoasa nomadă l-a respins hotărât. Uimit de refuzurile ei repetate, boierul, în final, a răbufnit exasperat: „Bine, bine, dar ce vrei?! Ce să-ți mai dau?!…” La care tânăra i-a răspuns ferm: „Nimic în afară de drumuri!” Apoi, brusc, imaginea a pivotat, focalizându-se pe șleauri și arii împădurite, învăluite de pâcla zorilor, prin care căruțele cu coviltir înaintau șerpuit spre destinații în necurmată schimbare și provizorat.
Deci, pentru ea, o ființă simplă, gregară, cel mai important lucru consta în libertatea de mișcare! În posibilitatea de-a păși oriunde și oricum, sfidând convenționalul și așezând în prim-plan setea de-a nu depinde decât de propria-i voință și determinare. Așadar, o replică antologică răscolitoare și esențială în tentativa de-a desluși cât de cât psihologia călătorului derivând din mirajul și fascinația depărtărilor. A azimuturilor multiple și misterioase, etern ispititoare și provocatoare. Afirmând că dorește să aibă parte doar de drumuri, recte călătorii, eroina peliculei, disprețuind confortul și tihna adiacentă, ilustrează pregnant acel sentiment ancestral al „dorului de ducă” atât de înrădăcinat și de presant în subconștientul semenilor de pretutindeni.
De fapt, dacă analizăm istoria omenirii în cadrul ei diacronic, observăm că ea este (și) rezultatul unui „vagabondaj” perpetuu și global. Majoritatea semințiilor au pornit dintr-un loc și au ajuns altundeva. Prin urmare, au călătorit. Și, deseori, la mii de kilometri de ținutul de obârșie. Pe uscat ori pe mare, specia umană a fost de nestăvilit în iureșul ei explorator. Nimic nu i-a stat în cale, nimic n-a speriat-o. Ba, din contră. Cu cât erau piedicile mai zdravene, cu atât sporea și îndârjirea de-a le înfrunta și, finalmente, de-a ieși învingătoare în disputa cu ele. Astfel se explică prezența lui Homo sapiens în cele mai diverse (și aspre) areale, începând cu Polul Nord, deșerturi, jungle, munți, podișuri și sfârșind cu puzderia de insule, peninsule și arhipelaguri răspândite pe întreaga suprafață a Terrei.
Ca într-o expansiune recurentă, mase mari de oameni au năpădit continentele, închegând și statornicind rute pe care le-au bătătorit apoi sute și mii de ani. Și toate astea sub semnul imperios al „neastâmpărului” profitabil din mai multe puncte de vedere. Încât, astăzi, avem călătorii de afaceri, de agrement, drumeții spiritual-inițiatice, voiajuri, expediții științifice, excursii incluzând aventura în multitudinea ipostazelor sale ș.a.m.d.
Că migrarea s-a produs în toate sensurile și modurile o dovedește inexistența determinismului geografic la populațiile strămutate, care și-au păstrat trăsăturile/caracteristicele antropologice ale precursorilor din teritoriile de proveniență. (Vezi inuiții din perimetrul arctic, amerindienii din America de Nord, populația de culoare de origine africană – alte etnii și comunități dislocate de pe meridiane diverse și plasate în zone devenite, în timp, noul lor cămin etc.). Împreunate, aceste elemente alcătuiesc tabloul vast și polimorf a ceea ce înseamnă deplasări necurmate pe spații uriașe, începând cu zorii umanității și până în zilele noastre. Pe scurt – omul, cât trăiește, mereu hoinărește.
Fără îndoială că există o magie a călătoriei. O atracție irezistibilă spre noi olaturi – saltul în necunoscut, sondarea necuprinsului, acea trăire particulară potențând instinctul ancestral al perindării facilitând noi întemeieri. Cu referire specială la omul modern, tentația excursionistă capătă valențe superioare datorită tehnologiei și a noilor mijloace de locomoție. Începând cu tradiționalele trăsuri și sfârșind – ca ultimul „răcnet” – cu turismul cosmic. Între cele două extreme s-au petrecut mutații formidabile atestând progresul societății și dorința de-a prospecta în continuare pământuri și locații până mai ieri prohibite, atât din cauza interdicțiilor politice sau militare, cât, în special, din pricina slabei dotări financiare. Căci orice ieșire în lume presupune resurse și timp, dar mai ales bani.
Unii semeni au posibilități, însă n-au gusturi. Alții – dimpotrivă. Au preferințe, simț estetic, pasiune întru cunoaștere, dar n-au parale. Nu dețin nervus rerum (lat. „Nervul lucrurilor” – adică monetar). Iar cu punga goală e greu, dacă nu imposibil să purcezi la drum. Musai să existe un minimum de finanțare. Un suport material măcar cât, altminteri n-ajungi prea departe. Contează, apoi, și vârsta, starea de sănătate. Nu te apuci să survolezi tărâmurile la senectute, când abia te mai țin brăcinarii. Sau te macină cine știe ce boală. Voiajul poate fi benefic dacă se întrunesc cele trei condiții: gologani, timp și vigoarea fizică. Atunci, de pe urma vilegiaturii, poți rămâne cu impresii de neuitat. În caz contrar, nu vor persista decât amintiri dezagreabile generate tocmai de neputința trupească în asumarea riscurilor. Fiindcă orice drumeție include și pericole. Nu știi niciodată ce te așteaptă la capătul traseului. Ce capcane sau obstacole te pasc pe coclaurile itinerarului, ce primejdii pândesc din umbră, de unde izbește năpasta. Habar n-ai de multe, cu excepția unui singur gând: că vei reuși. Că vei izbuti să termini cu bine aventura ta și, astfel, să demonstrezi că poți învinge bariere și traversa împrejurări ostile. Iar efectul unor asemenea trăiri nu poate fi decât reconfortant. Te recalibrează psihic, sporindu-ți în paralel și capacitățile cognitive prin acumularea de cunoștințe și senzații proaspete. Unele chiar copleșitoare prin amplitudine, inedit și consecințe în vad uman și spiritual, reconfigurând individul din perspectiva unui alt început cu efect purificator.
Am croit acest preambul mai larg pentru a reliefa o dată în plus însemnătatea drumețiilor în viața oamenilor de pretutindeni. Dar și ca rezultat al lecturării unei cărți semnate de reputatul romancier și critic literar Radu Ciobanu. Intitulat „MAGIA DRUMULUI”, volumul s-a ivit la Editura Limes, Florești – Cluj-Napoca, în colecția „Paraliteratura”, 2020.
În lucrarea de față, Radu Ciobanu nu și-a propus să desfășoare un studiu interdisciplinar vizând fenomenul complex și repetitiv al migrației colective de-a lungul veacurilor, ci ia în vizor demersurile individuale ale unor semeni care, din varii considerente, au purces la brăzdarea lumii în cruciș și-n curmeziș. Încât, cele douăzeci de nume antologate reprezintă reperele pentru genul jurnalului de voiaj, memorialistică, eseu, cronică literară – toate într-un melanj abil croit și captivant.
Radu Ciobanu citează constant din memoriile autorilor cuprinși în lucrare. Aflăm astfel o puzderie de știri, situații și detalii privitor la geneza scrierilor, factorul declanșator, peripețiile inerente și, nu în ultimul rând, mesajul/tâlcul lor. Însemnările călătorilor sunt, desigur, minate de subiectivismul – deseori exacerbat – pendinte de educație, prejudecăți, spirit de castă etc. Dacă unii drumeți sunt fascinați de măreția naturii, alții preferă directețea și căldura relațiilor interumane. Regăsim și pe cei retractili, singuratici, dedicați meditației folosofice, ori pe semenii lor expansivi, entuziaști, extravertiți deschiși socializării și comunicării necondiționate. Nu puțini caută, febrili, izvorul cunoașterii și taina adevărului, urmărind cu obstinație autoperfecționarea în efortul sisific de a-și exceda propriile limite și de-a afla ce se ascunde mai presus de aparențe.
Tuturor acestor „neliniștiți”, Radu Ciobanu le alocă un comentariu subtil, la obiect, cu numeroase referințe culturale, trimiteri la surse, adnotări ș.a. El include contextul istoric, localizarea geografică și motivația voiajului într-un triptic definitoriu pentru creionarea veridică a portretelor temerarilor drumeți. Notația de amănunt funcționează optim, completând benefic spațiul dintre elanul analitic și rigoarea sintezei. Aici recunoaștem mâna iscusită a prozatorului, căci Radu Ciobanu nu este un simplu cronicar al publicisticii de călătorie, ci – cu deosebire – un romancier de prim rang și un remarcabil critic literar. Însușiri probate excelent și în lucrarea prezentă, unde tonul echilibrat, bogăția informației și viziunea contextualizării obiective se impun cu pregnanță.
Și în „MAGIA DRUMULUI”, ca și în memorabilele sale romane istorice, domnia-sa demonstrează că este un profesionist născut, nu făcut. Există autori ca simpli „amploiați” ai scrisului, care nu mizează pe talent – fiindcă nu-l au – ci pe o anume abilitate tehnică de-a încropi texte și de-a le insera/înghesui apoi în masa epică. Opuși lor, sunt scriitorii artiști care se sprijină pe forța harului și zburdă cu relativă ușurință pe imașul fertil al literaturii. Acestei categorii îi aparține și Radu Ciobanu – clasă pe care o onorează cu prisosință în neodihna-i creatoare și pe care o ilustrează neechivoc și în cartea de față. Citind-o, te împresoară un gen de nostalgie autumnală potențând „chemarea depărtărilor”, „dorul de ducă”, instinctul migrator… Altfel spus, cam tot ce răscolește sufletul, trezindu-i vagi amintiri vălurind din imemorial înspre contemporaneitatea prea contorsionată și excesiv utilitaristă.
Constituindu-se într-un florilegiu de eseuri, comentarii și recenzii, textele selectate și inspirate de tema călătoriei degajă, într-adevăr, Magia drumului. Căci e imposibil să nu te întrebi: „Ce e <<dincolo>>?” Iar răspunsul vine abrupt: „Nu știu. Dar trebuie să văd!” Acest imperativ – „trebuie” – semnifică factorul motor al cunoașterii și căruia numeroși semeni i-au sacrificat timp, bani și sănătate. Și, uneori, chiar viața. Iar folosul, de regulă, n-a constat în plată materială, ci în câștig spiritual. În acea redimensionare a individului în raport cu sine, cu semenii, cu eternitatea…
Cu volumul „MAGIA DRUMULUI”, Radu Ciobanu ne oferă încă o carte zămislită de pana sa inspirată. Nu doar scriitura în sine, ca meșteșug, e interesantă, ci mai ales faptul că, după lectură, constați umplerea/completarea unor lacune privind subiectul așa de captivant și de cuprinzător al voiajurilor de orice tip. Nu degeaba se afirmă că, dintr-o călătorie, înveți mai mult decât dintr-o bibliotecă.
Regăsim și în cartea de față același stil particular și expresiv din lucrările anterioare, în care cultura și empatia coagulează senin în răzorul conștiinței creatoare. Aceeași simetrie a frazelor, aceleași sonorități aglutinate constant în vadul eufoniei relaxante. Încât, coroborate, toate elementele în cauză amplifică valoarea cărții, îndemnându-ne la o lectură stenică și, neîndoielnic, cât se poate de instructivă.
Istoria fiind strâns legată de geografie – ca localizare a evenimentelor – nu e de mirare că, la fel ca în romanele sale monumentale, Radu Ciobanu simte vraja puternică a teluricului. De altfel, opera sa istorică se circumscrie unui areal natural bine definit – de aici, probabil, și această propensiune marcantă vizând două discipline „surori”. Realitate prin excelență favorizantă când aduci în prim – plan evocări incluzând spațiul și timpul în rosturile lor firești.