Denumită ”ANOTIMPURILE GRAȚIEI”, noua carte a scriitorului Mihai Moldovan s-a întrupat la Editura Brumar, Timișoara, 2012. Titlul este inspirat ales, căci stările faste sunt ca și sezoanele : schimbătoare, capricioase, imprevizibile…
Autorul concepe o proză în siaj tradițional ajustat cu mici inserții moderniste. Romanul (mai degrabă o nuvelă extinsă) e centrat pe rostul și statutul artistului. El repune pe tapet o temă îndelung explorată, dar care nu se va epuiza niciodată datorită fascinației și complexității sale. Construcția volumului e concentrică și are la obârșie trei elemente : condiția scriitorului, resetarea realului și analiza psihologică.
Personajul principal – Arsenie Solomon –( un alter ego al autorului), este un literat pur, onest, curtat de idei umaniste și principii superioare. El inițiază o aventură a dialogului, secundat de Adriana Scarlat – eroina opului și aspirantă la postura de scriitor. Confesiunile lor îi redimensionează ca entități creatoare, iar interogațiile perpetue îi proiectează în spațiul cunoașterii prin rolul lor provocator.
Există la Mihai Moldovan o remarcabilă forță analitică. El este obsedat de mirajul creației, pe care o glorifică, plasând-o în vârful preocupărilor umane. Vast și polimorf, profilul psihologic al protagonistului îndeamnă la neodihnă spirituală. Sens în care problematizează neslăbit, fiind sensibil și retractil, reflexiv și prudent, ofensiv cu măsură și defensiv în alertă. ”Iată pentru ce Arsenie Solomon cumpănea încă asupra hotărârii sale de a se vedea ori nu cu Adriana Scarlat, necunoscând decât în mică parte efectul pe care l-ar putea avea asupra tihnei sale, riscând să fie unul perturbator, cu urmări grave pentru sensibilitatea sa”, spune autorul. (Pag.27).
Eroul tânjește aproape dureros după concordie și împăcare – latura stenică a existenței exercitând o atracție imperioasă și permanentă. Râvnește la stratul elevat al afirmării, plutind în arealul aseptic al inspirației descătușate și dezvoltând o ținută panteistă, fiind și un îndrăgostit iremediabil de natură – mediu ce îl revigorează și-l protejează de noxele și stridențele unei lumi repudiate instinctiv, dar suportată din varii constrângeri : ”Retras dintre oameni, care nu întotdeauna îți pot fi o companie agreabilă, își caută propria liniște, momentele de reflecție asupra destinului său de ființă trecătoare supusă unei încercări numită viață, al cărei înțeles căuta să-l afle”. (…) (Pag.33).
Relația singurătate – participare domină osatura lucrării, ca un laitmotiv. Prin solitudine, eroul țintește, de fapt, libertatea. Căci cine este neatârnat cu adevărat? Doar omul izolat, eremitul – cel zăvorât/claustrat în propriu-i perimetru natural și afectiv. Postulatul ” atâta slobozenie ai, câtă pustietate ai” funcționează deplin, marcându-i profund traiectul și apărându-l de acțiunea ostilă a exteriorului.
Mihai Moldovan adoptă un stil cu inflexiuni poematice. Există le el un fuleu narativ debușând în plăcerea nedisimulată a explicitării. Asta, probabil, și ca dovadă în plus a firilor solitare, care se defulează consistent în circumstanțe prielnice. Replicile eroilor sunt protocolare, uneori grave, degajând o solemnitate a comunicării axată pe solicitare și deferență reciprocă. Avem chiar o prea accentuată cenzură a sentimentelor : ”Nu știu dacă e bine să eliberăm totul dintr-o dată. Poate că ne va părea rău că am făcut-o și, ca orice oameni cumpătați și reținuți, e bine să o drămuim”. (Pag.50).
Pudoare în exces, abordări teoretice, sondarea obstinantă a intimității actului creator, al destinului artistic – toate sub imperiul autodepășirii în grilă valorică. Autorul transformă experiența de viață în conștiință, care, la rându-i, alimentează fiorul zămislirii în plan ”secund”, descărcându-se apoi prin confesiune ca manieră cu virtuți terapeutice. Descoperim aici o sinteză continuă de inimă și rațiune, o contopire fecundă a dualității structurale : ”Cândva am crezut că sufletul, asemenea palmei, poate face bătături, devenind mai obișnuit cu grosolăniile umane, dar nu, dimpotrivă, își acutizează sensibilitatea”. (Pag.68).
Valențele eseistice ale cărții sunt evidente. Întâlnim și pusee de protest social, ca rezultat al neutralității ultragiate dar nu imună la efervescența cetății : ”Natura e mai sinceră cu omul, ea măcar prevestește și nu duce-n eroare așa cum o fac ei cu nerușinare. Acesta e unul dintre motivele fundamentale pentru care Arsenie se refugia cât mai frecvent în sânul naturii pentru a cugeta asupra agoniselii umane nu pe căi cinstite, ceea ce ar fi fost de înțeles, ci folosindu-și capacitatea, și așa destulă, vicleșugul prin care să parvină și, paradoxal, pe măsură ce trece timpul, sunt percepuți drept modele de succes într-o lume în care a fost acaparat din societatea capitalistă succesul material obținut nu îndelung, ca timp, ci dacă se poate peste noapte”. (…) (Pag.86-87).
Conștiința artistică adastă mereu la cote înalte, fiindcă ”El <<Arsenie – n.r.>> se mândrea în sinea sa pentru că nu și-a pervertit gusturile într-un modernism adesea prost evaluat, doar în sensul de a arăta interesant, dar nu inventând ceva care să-ți aparțină ție, ca individ, nu, ci de-a valma, într-un spirit gregar, ceea ce dovedește lipsa de imaginație, de personalitate în cele din urmă. Modernitatea nu înseamnă întotdeauna superior”. (…) (Pag.91). Cu un puternic simțământ al apartenenței, prozatorul notează mai departe : ”Pentru un om ca Arsenie, cu intuiția și sensibilitatea sa, vremurile deveniseră triste, ingrate pentru corectitudine și fair-play, iar oamenii care au păstrat această credință, tot mai puțini. Surprinzător, chiar și în rândul artiștilor, în speță al scriitorilor care, protejându-și beneficiile obținute, în fond vânzându-și credința pentru buna stare materială, pentru că, regretabil, există oameni care-și negociază două lucruri, care reprezintă demnitatea intrinsecă a unui ins, naționalitatea și credința”. (Pag.94).
Eroul posedă o bogăție sufletească amplă, fiind tipul clasic al melancolicului împătimit de ambele ipostaze ale frumosului (natural și estetic) și de ispita ardentă a conviețuirii calme și senine. În el, dezamăgirrea coexistă cu exaltarea, speranța – cu deznădejdea, bucuria – cu recluziunea în sinele râpos. În special, în partea finală a tomului, introspecția psihologică atinge un prag înalt al relevării eului tulburat (și busculat) de nenumărate potrivnicii. Tribulațiile lăuntrice, năvălite în trombă, expandează necurmat în subconștientul permisiv, redesenând apoi realități prezente și prefigurând virtualități ciudate. Atotcuprinzătoare, anvergura personajului central eclipsează conturul celuilalt protagonist, recte eroina Adriana Scarlat. Relativ scurtă, intruziunea ei în viața bărbatului are, totuși, darul de a remonta o conștiință și de a recalibra o voință, în mare, devitalizată. Iubirea,câtă e, apare astfel ca antidot al destrămării eului și soluție de salvare, fie și vremelnică, din neantul existențial, ca leac și reazem împotriva angoasei și depresiei, chiar dacă e pasageră, având și rol constrângător.
Statutul ingrat al scriitorului obligat să supraviețuiască în mediu ostil determină la un moment dat retragerea, abandonul. Deconcertat și singur, cu aură de proscris, eroul traversează stări penibile, dintre care pierderea încrederii în sine și disperarea prevalează. Cu moralul terciuit, e incapabil să riposteze eficient adversităților. Și totuși, după o criză interioară profundă, urmând povețele ”maestrului”, Arsenie Solomon reintră în circuitul artei și al spațiului civic părăsit temporar. Cu alte cuvinte, și-a regăsit sensul vieții, motivația de-a dăinui pe mai departe, în pofida tuturor opreliștilor și răutăților îndurate.
Se poate spune că, în ”ANOTIMPURILE GRAȚIEI”, Mihai Moldovan săvârșește un act inițiatic prin raportarea intensă la inefabil și asumarea riscurilor convertite în patos și elan productiv. Din tot ce ne-mpresoară, până și dragostea dispare cândva, rămânând doar sacrificiul suprem în contul unei idei : aceea a artei. Ardentă și irepresibilă, ea nu poate fi extirpată și nici arestată. Acesta ar fi mesajul cărții – tâlcul ei brodat pe excedent emoțional și pe convingerea indestructibilă a rostului și însemnătății artistului în societate. Și a cărui rezistență prin cultură va constitui mereu o mărturie despre imposibilitatea creatorului de a dezerta de la misiunea sa, indiferent de cauze și consecințe.
____________________________________________________
x) Mihai Moldovan – Anotimpurile grației –
Editura Brumar, Timișoara, 2012