Cu toate că, în timp, pâcla amneziei astupă nișele memoriei, unele date și evenimente nu se uită niciodată. Ele pot fi umbrite o vreme, chiar neglijate, dar nesocotite definitiv – nu. Faptele vor dăinui întruna, alcătuind cartea de vizită, emblema trăitorului pe acest pământ. În multitudinea și anvergura lor descifrăm portretul semenului ce, odinioară, a viețuit printre noi. A iubit și a suferit, a exultat și a disperat, a pătimit și a sperat… Într-un cuvânt – a supraviețuit. Și nu oricum, ci păstrându-și demnitatea de om, în pofida încercărilor la care l-au supus potrivniciile sorții.
Un astfel de compatriot a fost prozatorul, dramaturgul și umoristul Laurențiu Cerneț (născut Bobleanță). El și-a inclus ca nume toponimul Cerneți, localitate din județul Mehedinți, unde, în ziua de 11 mai, 1931, s-a întrupat. Dacă nu ne-ar fi părăsit în primăvara lui 2008, acuma, în 2021, ar fi împlinit 90 de ani.
Laurențiu Cerneț a plonjat abrupt în viață, ca și viața în el. N-a avut un traseu facil, liniar, dimpotrivă. A picat prematur și intempestiv în capcana existenței, gustându-i din plin asprimea, latura abjectă, forța disoluției otrăvite – tot ce înseamnă ascensiune și decădere, ipocrizie și vicleșug, adeziune și trădare… A traversat momente de cumpănă, golgote sufletești, prăpăstii ale cugetului, nenumărate provocări ale conștiinței ultragiate de silnicia reconfigurărilor istorice și abuzurile suprastructurii. Ca fost deținut politic, toate aceste tribulații nu l-au înfrânt. Și, mai ales, nu l-au dezumanizat. Iar asta se vede cel mai clar în opera sa literară, în care duritatea experienței personale e transfigurată în palierul superior al expresiei artistice. Fără resentimente vădite, fără ură sau tentații vindicative, ci cu porniri generoase, de temperanță ”pedagogică”. De a îndrepta lucrurile, dându-le scopuri și finalități exclusiv pașnice și umaniste.
Bonom, jovial, scriitorul părea un ins mereu vesel, în stare să adreseze oricui și oricând o vorbă de duh sau anecdotă. Spun ”părea”, căci, în realitate, îndărătul acestei atitudini se camufla mai degrabă un spirit trist, frământat, veșnic la ”pândă” sau ”privind peste umăr”. Pentru el, umorul avea rol terapeutic, regenerator, fiindu-i deopotrivă blazon și scut, vad de evadare ori loc de reculegere. Comicul îl acompania pretutindeni, ca un veșmânt imposibil de substituit, fie că invocăm simplul haz biologic sau zâmbetul lăuntric subtil, rafinat, conotativ prin excelență. Sens în care cultiva predilect ironia – ca reflectare majoră a tragismului individual – dar și sarcasmul abraziv, zeflemeaua caustică, pamfletul ori grotescul morbid. Toate, însă, lipsite de acele răutăți gratuite și ”înfierări” veninoase întâlnite în cărțile unor confrați, care și ei au cunoscut (și suportat) regimul carceral. Laurențiu Cerneț nu cade în cursa ranchiunii tardive, ci satirizează racilele din perspectiva inițiatului care, datorită propriei pătimiri, discearne obiectiv binele de rău, aparența de esență, impostura de autentic.
Una dintre calitățile sale – pe lângă multe altele – era aceea a comunicării. Afișa o mobilitate spirituală distinctă, încât, oricât ai vorbi cu el, nu te plictiseai. ”Survola” cu nonșalanță subiecte eterogene, tratându-le când cu seriozitate manifestă, când cu verva-i proverbială, dar purtând aceeași neștirbită amprentă a personalității sale multiple. Era o plăcere să-l asculți, căci în el se contopea limbajul suculent cu o prezență fizică agreabilă ce completa armonios ambianța conversației.
Laurențiu Cerneț a fost un semen care știa să-și respecte interlocutorul, indiferent de condiția/anvergura acestuia. Nu-l bântuia sindromul omniscienței și nici nu poza în mentorul providențial. Poseda un tact pedagogic remarcabil și, dacă discuția trena ori bascula în polemică cronofagă, o reanima invariabil cu elocința-i aparte sau ”împingea” dialogul pe alt făgaș, evitând tâlcuri sau accepții greșite. Fin, delicat, temându-se parcă să nu-și supere convivul. Să nu-i lezeze sensibilitatea, deranjându-l cu intervenții inoportune sau hazardate.
De-a lungul timpului, mi-a istorisit unele episoade din perioada recluziunii forțate, ca victimă a regimului totalitar. Ei bine, până și aceste secvențe – unele dramatice – erau redate cu un gen de umor infuzat, cu un fel de ”haz de necaz”! La nedumerirea mea, dacă nu tratează cu larghețe excesivă asemenea fapte, mi-a răspuns senin și calm: ”De iertat, i-am iertat pe toți. Dar de uitat – nu. Asta e… Evenimentele s-au petrecut demult, ce rost mai are să mă amărăsc cu ele? La urma urmei, fiecare va primi ce merită”.
Am recunoscut în confesiunea sa postura omului care nu scutește pe nimeni de vină, dar nici nu coace scenarii punitive. Mai degrabă, lasă la îndemâna justiției imanente repararea nedreptăților și cuantumul calvarului îndurat, căci, finalmente, ”cu toții ne vom regăsi, cândva, în straturile lutului”.
Sechelele traumatismelor existențiale – mai ales când survin la vârstă fragedă – sunt nevindecabile. Așa cum nici sufletul unui copil rănit nu se va lecui vreodată. La artiști, însă, întâmplările nefaste au și un rol pozitiv: potențează creativitatea. Fiindcă, rostea un înțelept, scopul vieții este acela de a transforma cât mai multă experiență în conștiință. Ceea ce Laurențiu Cerneț a și făcut. A supraviețuit ostracizării sociale din etapa post-detenție și, cu eforturi înzecite, a izbutit să-și croiască un parcurs domestic și o carieră literară. Ceea ce, date fiind circumstanțele vitrege în care a trăit, nu e puțin lucru. (Ca o încununare grăitoare a trudei sale recuperatorii, a reușit să absolve, între anii 1968 – 1973, Facultatea de Filologie, secția româno-franceză, a Universității din Timișoara). Din acest motiv – și nu numai – Laurențiu Cerneț este un învingător.
1931 – 2008… Un interval comprimând o existență, o traiectorie sinuoasă, un destin cultural rezultând dintr-o biografie frământată și grăuntele de har replicat în șirul cărților apărute în răstimp. Și pe care, spre aducere-aminte, le voi pomeni aici: Omul de un milion, București, Editura pentru Literatură, 1966; Experiențele lui Ionete, București, Editura pentru Literatură, 1967; Arșița, București, Editura pentru Literatură, 1968; Câteva luni de trăit, București, Editura Eminescu, 1971; Amintirile unui mincinos, Timișoara, Editura Facla, 1974; Draga noastră președintă. Bărbatul la treizeci de ani, București, Editura Cartea Românească, 1976; Un car de suflet, Timișoara, Editura Facla, 1977; Amintiri inventate, București, Editura Albatros, 1978; Iubirea, Chiajna și eu. Mărirea și decăderea lui Alior Sfoiag, București, Editura Cartea Românească, 1978; Mic dicționar de subiecte comice, Timișoara, Editura Facla, 1979; Idei de gata, București, Editura Albatros, 1981; Moda jurnalelor, București, Editura Cartea Românească, 1982; Primul trimestru, Timișoara, Editura Facla, 1983; Salt în mâine, București, Editura Albatros, 1984; Peștișorul Geo și ceilalți, Timișoara, Editura Facla, 1986; Iubiri paralele, roman, Timișoara, Editura Facla, 1987; Cartierul sonor, proză scurtă, București, Editura Albatros, 1989; Privind peste umăr, roman, București, Editura Cartea Românească, 1990; Evadare din Paradis, roman, Timișoara, Editura Helicon, 1993; Jocul de-a Robinson, Timișoara, Editura Eubeea, 1997; Ludice, versuri, Editura Prier, Turnu Severin, 1998; Voia Domnului, roman, Editura Augusta, 1999.
Laurențiu Cerneț s-a exersat și în dramaturgie, iar una dintre piese – Cireșică și visele – s-a jucat pe scena Teatrului de Stat din Arad, 1972. De asemenea, a scris, în asociere, cartea La un pas de centrul pământului, Editura Eminescu, 1972, și a apărut în mai multe volume colective și antologii: Câmp de soare, București, Editura Eminescu, 1978; Dansul săbiilor, Timișoara, Editura Facla, 1975; Epigramiști români de azi, București, Editura Eminescu, 1979; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, București, Editura Scrisul Românesc, 1980; Giussepe Navarra, Antologia epigramei românești, Timișoara, Editura Facla, 1985; Pagini de satiră și umor din scriitori olteni, București, Editura Scrisul Românesc, 1986. Autorul este prezent, în traducere, în lucrarea de expresie germană 33 Rumanische Erzahler, Berlin, Volk und Welt, 1985.
La toate aceste izbânzi ale creației lui Laurențiu Cerneț se adaugă și multiplele referințe critice, ivite în decursul timpului în periodice, și semnate de exponenți de vază ai spiritualității naționale. Elanul său participativ a găsit debușeu prielnic în aria colaborării rodnice cu numeroase ziare și reviste de specialitate ale epocii, unde a publicat articole, eseuri, tablete satirice, schițe umoristice ș.a.m.d.
Deși prozatorul nu era ahtiat după recompense și distincții, a ”încasat” și din acestea, printre care: Prmiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (1978), Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (1997, 1999), Diploma de Onoare ”Opera Omnia” Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (2001).
Laurențiu Cerneț ilustrează sugestiv profilul creatorului ancorat solid cu parâmele experienței originare (așa-numita ”școală a vieții”), dar și cu eșarfele experienței culturii însușite atât în cadru instituționalizat, cât și în regim individual. (Azi, decelăm o tendință de-a minimaliza tot ce nu ține de filonul livresc al instruirii, ca și cum viața ar țâșni numai din paginile bucoavnelor. Îndeosebi la generația intelectualilor tineri se constată un deficit de raportare și la realitățile aspre/sordide ale existenței, motiv pentru care percepția/evaluarea axiologică a operelor beletristice e unilaterală. Talentul vine mai puțin din uscăciunea și rigiditatea tomurilor, fie ele și enciclopedice, însă transpare pregnant din mustul și clocotul viului, al trepidației și infinitelor ipostaze ale firii. Îngemănate, cele două segmente nodale ale cunoașterii, mixarea lor echilibrată, reprezintă dovada indubitabilă a autenticei înzestrări artistice. Și din care omenescul, sentimentul, în general, n-au dispărut întru totul, ci dăinuie ca mărturii perene ale virtuților ”mișcătoare” multiplicate la nesfârșit).
Prin întreaga sa creație, Laurențiu Cerneț a reflectat deplin acest adevăr. Frecat vârtos de asperitățile vieții și urmărit recurent de fantomele trecutului, n-a abdicat nicicând de la statutul de om, pe care l-a onorat cu înțelepciune, tact și larghețe sufletească. Aici, în Timișoara, orașul de adopțiune și unde, de altminteri, și-a încheiat vremelnicul periplu terestru, rămânând însă în atemporalitate prin dota literară și umană lăsată moștenire semenilor.