-articol-
Neîndoielnic că destui antrenori – din diferite ramuri sportive – ar trebui să urmeze cursuri intensive de resuscitare a voinței. A dorinței de a câștiga. De a învinge. De a depăși orice obstacol în calea victoriei, indiferent de renumele sau palmaresul potrivnicului. Cu referire specială la fotbal, ce constatăm? Lipsa cronică a încrederii în sine. A motivației de a birui. De a merge mai departe cu fruntea sus în vâltoarea competiției, fără complexe de inferioritate ori accese de pudibonderie tardivă.
Este de neînțeles atitudinea unor antrenori, mai cu seamă din fotbal, care pur și simplu își demobilizează jucătorii prin discursuri și aprecieri defetiste. Înaintea unui meci important, de pildă, ”îmbărbătarea” lor sună cam așa: ”Atenție! Ne vizitează o echipă formidabilă! Stil subtil, rafinat, cultivat la școli înalte. Nu știu cum ne vom descurca în fața lor. În mod normal, nu-i putem bate, fiindcă ne sunt superiori la toate capitolele. Măcar să limităm proporțiile dezastrului, adică să nu pierdem la o diferență prea mare de scor. Poate, cine știe, obținem chiar un egal, dar ar fi prea frumos”. Genul acesta de ”încurajare” l-am întâlnit – repet – la unii antrenori cărora le place, probabil, postura de victime. Altminteri nu-mi explic pesimismul lor, absența acelui imbold decisiv, generat de o trăsătură psihologică esențială: mentalitatea de învingător.
Imaginați-vă un asemenea antrenor în ipostaza de șef militar. Și al cărui îndemn la luptă s-ar traduce așa: ”Soldați! Inamicul se află la porțile cetății. E lacom și nemilos. Tocmai de aceea, vă întreb: mai are rost să ne apărăm? Să ne vărsăm sângele în van, când, oricum, vom fi cuceriți?”
Cu un general de factura descrisă pierzi războiul din start, evitând confruntarea ce poate duce la izbândă și glorie. Căci, în decursul vremurilor, nu o dată oștirile mici au zdrobit armate impozante. Cum? Prin fidelitatea și eroismul induse de prestigiul și experiența comandantului. De apelul său mobilizator și optimist, chit că rivalul îl întrecea ca dotate tehnică și efectiv. O astfel de căpetenie știe să ”umble” la sentimente, să zgândăre cugetul și să planteze în sufletul subordonaților mugurii nădejdii în victorie. Și chiar dacă, finalmente, succesul nu le va surâde, măcar pier cu conștiința împăcată că și-au făcut datoria. Că demnitatea lor n-a cunoscut gustul amar și etern-stigmatizant al lașității, al dezertării facile și dezonorante.
Revenind la sectorul ”civil”, observăm că paralela dintre antrenor și general nu e gratuită. Și unul, și celălalt au misiuni comune: formează caractere. Educă și forjează individul pe șleaul performanței, al recordurilor incitante. Sens în care influența (și însemnătatea) dascălilor e hotărâtoare. Fiindcă ecuația e simplă. Ai un mentor onest și temerar, cauți să-l urmezi. Să-l imiți. Să-i copiezi exemplul, vrând să fi cel puțin la înălțimea lui, dacă nu chiar să-l și întreci. Doar el, maestrul, îți poate insufla acel entuziasm, acea pornire spre pragul de sus al limitelor forțate necurmat. Altminteri, în lipsa acestui prototip uman, te paște involuția, stagnarea stearpă în lațul mediocrității dizolvante. Al ratării, în definitiv.
E greu de priceput (și de acceptat) poziția și metodele pedagogice ale unor antrenori vis-`a-vis de ucenicii lor. Iar aici mă refer îndeosebi la pregătirea psihică. Și unde descoperim o sumedenie de lacune. În loc de stimulare – dezangajare! În loc de ghes perpetuu – șovăieli și letargii păguboase, bașca sfiiciuni adolescentine centrate pe ideea de non-combat. Adică a pacifismului preventiv, ca nu care cumva să-i supărăm și să-i deranjăm prea mult pe oponenții noștri.
Când pleci la drum cu ideea înfrângerii, chiar că ești terminat! Și e imposibil de ocolit întrebarea: unde e voința, tăria ta de caracter?! Cum să te gândești doar la replici palide, sporadice, renunțând dintru început la iureșul ofensiv ce te poate propulsa în magnitudinea triumfului? Fără îndoială că unii antrenori au un deficit didactic pronunțat. Habar n-au să ridice moralul trupei, capitulând nepermis de ușor în fața te miri cui. Laudă excesiv calitățile rivalilor, în vreme ce elevilor săi le sugerează inconștient beneficiile stării de umilință în raport cu adversarii! De unde se vede că e mai profitabilă predarea, supunerea, decât înfruntarea demnă, bărbătească, de la egal la egal, indiferent de faima/blazonul competitorului.
Dacă, precum constatăm, tot ești ros de morbul defetismului, de ce mai antrenezi? De ce mai intri pe teren, știind aprioric că vei fi învins? De ce mai iriți/enervezi lumea cu smiorcăieli și justificări post-factum, când acționezi fără interes și vlagă, ca momâia? Du-te, frate, acasă și apucă-te de stupărit, ori cosește pălămida din bătătură! Fă ceva, într-adevăr, util, iar pregătirea psihofizică a sportivilor las-o în custodia oamenilor destoinici! A celor cu har, cu chemare în domeniu, și pentru care nu există decât o unică opțiune: cea a victoriei, a izbânzii râvnite din răsputeri și obținută cu eforturi și privațiuni constante. (Ilustrativă în acest sens mi se pare atitudinea compatriotului Cătălin Moroșanu. De la el ar trebui împrumutat/transferat spiritul de luptă, puterea de sacrificiu, onoarea de-a se bate exemplar pentru un rezultat pozitiv. Vă imaginați că Moroșanu s-ar urca vreodată în ring cu preconcepția că va fi doborât? Că va pierde partida și va părăsi sala cu capul plecat, copleșit de rușine? Haida-de! Nici urmă de teamă, de neîncredere în propriile atuuri. Odată demarat meciul, un singur scop îi electrizează ființa: acela de-a învinge. De a demonstra că e mai bun, mai puternic decât celălalt și – fapt esențial! – că își dorește cu ardoare să câștige. Dârzenia din priviri și energia combatantă îl definesc întru totul, putând fi luat ca etalon apropo de ceea ce înseamnă implicare maximă și curaj neîngrădit. În felul acesta și-a zdrobit majoritatea concurenților, asigurându-și popularitatea și, implicit, respectul fanilor autohtoni și externi).
Destui semeni au performat ca practicanți ai diferitelor discipline sportive, dar, odată ajunși antrenori, nu conving. Nu etalează aceleași calități de odinioară, ci, prin declin volitiv, mai mult încurcă lucrurile. Unii sunt monosilabici, abia mozolind două-trei cuvinte; alții, dimpotrivă, trăncănesc incontinent, în ”vrie”, încât te amețesc prin logoree și subțirimea mesajului. Pe scurt, n-au fler, înstinct didactic, acea vigoare a deciziei cu rol coagulant în turbionul și asprimea competiției. Realmente, nu fac față cerințelor postului unde au ajuns datorită prestațiilor meritorii din trecut, dar care, în prezent, dezamăgesc prin politici eronate, de fortificare psihică și antrenament. Și care suferă de același, pare-se, intratabil complex de inferioritate etalat pretutindeni cu nonșalanța decurgând din psihologii strâmbe, insuficient capacitate și cu cert impact contagios. De parcă ar fi eclozat la grămadă din același substrat comun, în care expectativa sterilă și defetismul morbid coexistă perfect cu frivolitatea și lașitatea demolatoare!
Un cocteil de erori și deficiențe însoțesc îndeobște reprezentațiile formațiunilor băștinașe în confruntările internaționale. Însușirile combatante fiind în grea suferință, pentru reanimarea lor sunt necesare lecții aprofundate de resuscitare a orgoliului individual și de grup, tocit nepermis de mult. Fără el, fără mândria de-a învinge, te agiți în zadar. Recordurile și laurii nu se obțin din moliciune și pasivitate, ci din tăria caracterului și robustețea trupului. Căci, în definitiv, nu oricui îi este dat să apere și să cinstească culorile naționale. Cine nu cunoaște acest adevăr simplu și obiectiv, n-are ce căuta în slujba de antrenor, care implică responsabilități multiple și permanenta (re)actualizare a gustului victoriei. Nu degeaba se spune că admirația prea repede acordată e un semn de slăbiciune. Riguros exact! Mai mult, e chiar o dovadă de obediență și servilism. Mai lipsesc preamărirea, osanalele și prosternarea, pentru ca tacâmul să fie perfect. Pe când și o târâre în genunchi, ca mărturie strașnică a stimei de sine și a dragostei nesecate față de rivali?
Despre ”triumfurile” din ultima perioadă, ce să mai zicem? După chipul și asemănarea antrenorului, componenții lotului național devansează în voiciune până și neastâmpărul proverbial al veveriței. Astfel se explică goana lor frenetică în siaj, șuturile netede, apărarea sclivisită… Mai nou, răstoarnă toate calculele, contabilizând eșecul la victorie, iar biruința – la fiasco. Originali și dezinhibați, mizează nu atât pe banala izbândă, cât pe enorma satisfacție a prezenței pe teren. Și unde, indubitabil, se încarcă cu energia (și determinarea) necesare următoarelor înfățișări, ca lecții pilduitoare de încrâncenare și dăruire necondiționate. Atitudine care, evident, te lasă țuț de încântare și cu speranța intactă referitor la potențialul de regenerare al echipei. Acuma, că intervalul de primenire durează mai mult ori mai puțin, n-are relevanță. Important e să crezi cu osârdie în evoluție, în tăria lăuntrică dirijată/indusă de mâna providențială a… ați ghicit? A antrenorului, desigur!
Croind un exercițiu de imaginație, mă substitui, momentan, selecționerului. Așadar, iată, în viziunea mea, teamul ce poate deveni emblematic pentru generațiile viitoare: Molcom, Speriatu, Candid, Toropeală, Eschivescu, Fleașcă, Tremurici, Molie, Duiosu, Terci, Predatu. Rezerve: Beznă, Momâie, Ciuruitu, Șpriț, Capotescu, Mămăligă. Antrenor: Relu Vraiște. Cu asemenea trupeți – unu și unu! – nu rămâi de căruță. Zvânți tot ce apuci, inclusiv selecționata (spirtoasă?) din dosul șurii!
De bună seamă că reprezentativa enumerată nu-i de lepădat, însă vizez și o alternativă. Ce părere aveți despre următorul ”unsprezece”: Dârzu, Fulger, Iureș, Ciomag, Zmeu, Casapu, Zvârlugă, Papară, Tenace, Fuleu, Tunaru? Antrenor: Ilarie Lovescu. Formula asta, parcă, sună mai bine, nu credeți?