Contrar preferinței unora, eu nu vreau să trăiesc într-o țară „ca afară”, ci aici, înăuntru. În bătătura mea. Una pașnică, temeinicită, cu pravile clare și deschidere față de om. Cu rânduială, respect, hărnicie și dragoste de neam. Dar, mai presus, cu demnitate. Căci de la ea purced toate. De la mândrie. Atât cea personală, cât și cea obștească, a tuturor.
Lipsa demnității schilodește sufletul și înconvoaie trupul, ca un veritabil cancer generalizat. Absența ei cască un gol imposibil de umplut, întrucât nu poate fi substituit cu nimic. Nici măcar cu parafa năimirii tarifate, căci și ea se dizolvă la scadență, când creditorul pune cep șuvoiului monetar, lăsându-te mofluz.
Să atârn de alții – indiferent de obârșie – nu-mi convine. N-am de gând să devin lacheul nimănui, oricât de rotofeie ar fi răsplata aservirii. Nu mă adap la izvoare externe și nu înghit hapuri recomandate ca soluții miraculoase pentru orice fel de situații și probleme. Nu încremenesc de admirație apropo de înfăptuirile altora, ci poftesc să am și eu realizări similare, dacă nu chiar mai reușite. Fiindcă resurse avem, angajați pricepuți – așijderea, ce ne lipsește?
Ei bine, ne mai trebuie un factor esențial. Ceva ce nu prea am avut de-a lungul istoriei, dar după care am tânjit mereu: conducători patrioți. Oameni devotați semenilor. Guvernanți cu ținută fermă, verticală, nu trepăduși gata să alerge la pocnetul din deget al stăpânului de aici sau de aiurea. De asta avem nevoie. De iubitori de glie și de negociatori integri, nu de slugi care, pentru a-și păstra rangul și privilegiile, sunt în stare să târguiască și laptele matern, necum avuțiile patriei!
Individul fără onoare e luat în tălpi de toți. Nu valorează doi bani în ochii celor ce-l manipulează, exceptând infamul statut de executant docil al ordinelor în defavoarea țării. Al vânzării ei, practic, către lăcustele autohtone și rechinii exteriori. Sens în care mai putem vorbi de independență? De slobozenie, din moment ce (aproape) întreaga economie e în mâini străine și depindem integral de capitalul lor?
Și ce mai râvnesc eu, ca simplu cetățean? Vreau să ne redobândim libertatea de cuget și de acțiune în raport cu organismele internaționale care exercită asupra noastră presiuni constante, de toate felurile și calibrele. Adică, să tratăm cu ele de pe aceeași înălțime, nu din postura de șerbi, de argați, buni de prostit și de jumulit prin tot soiul de manevre, escrocherii și combinații oculte menite a ne ține veșnic sub tutela lor otrăvită.
Sincer, m-am săturat de permanentele lor ingerințe în treburile interne ale României, de abuzurile și amenințările mai voalate sau directe, de traficul de influență și alte șmecherii grosolane. Și fac mârșăviile astea pentru că le merge, întrucât știu că nu discută cu adevărați bărbați de Stat, ci cu imitații – jalnice marionete ghidate de păpușari școliți în arta diversiunilor perpetue. Încât, din nefericire, România a devenit o victimă predilectă a acestor „investitori și parteneri strategici”, care îți dau cu o mână, dar îți iau cu toptanul.
Și mai jindui ceva în numele țării mele. Să fim lăsați în pace! Să ne chivernisim conform simțirii și tradițiilor specifice, nu după standardele altora! N-avem nevoie de exerciții impuse, ci de procedee liber alese. Colaborare extinsă – desigur! Supunere și slugăreală – ba! Sens în care invoc un principiu sacru: Te respect numai în măsura în care mă respecți! Atât, și nimic mai mult!
Axat pe imboldul patriotic firesc și curat, suveranismul e opus structural servilismului. Acel sentiment dezgustător ce cuprinde inventarul complet al declasării umane: îngenunchiere, lingușire, obediență, subjugare ș.a.m.d. Iar peste toate, ca apoteoză, ticăloșia supremă: trădarea. Vânzarea. De sine, de neam, de baștină… De tot ce poate fi prețăluit și înstrăinat, prădat și ruinat.
Ca exponent clasic al tipologiei imunde, lingăul n-are personalitate. În schimb, posedă un formidabil instinct al oportunității. Datorită lui se orientează rapid și eficace, ieșind mai mereu în câștig. În avantaj. E nelipsit de la sursa cheagului. Căci de acolo îi vin snaga și rostul de-a trăi, întrucât misiunea sa e să consume nu să producă. Ancorele sale puternice îl branșează temeinic la ugerul procopsirii, pe care îl mozolește non-stop, convins că persoana sa reprezintă o valoare singulară în perimetrul vieții și musai stimată ca atare.
Două componente îl propulsează constant în vârful piramidei: gargara și tupeul. Altfel spus – pălăvrăgeala și impertinența. Pe ele își croiește traseul politic – tot eșafodajul de gesturi și atitudini cu impact benefic sieși și ciracilor săi, dar cu efect dezastruos pentru țară. Fiindcă slugoiul, cățărat la manetele Puterii, negociază/tratează în numele patriei. Semnează înțelegeri și învoieli din partea ei, convenții și acorduri de pe urma cărora, invariabil, rezultă mari pierderi pentru noi. Se angajează, în contul nostru, la sarcini și obligații pe care (poate) nu ni le-au pretins actorii alogeni suprastatali, dar, dintr-un surplus de argățire grețoasă, ni le impune el. De ce? Simplu: ca să fie pe placul supervizorilor. Să simtă mângâierea lor pe creștet, cuvintele de laudă la adresa lui, zâmbetele de satisfacție nedisimulată. Încât, eticheta de „băiat bun” îl încântă nespus, sporindu-i vizibilitatea în cancelariile occidentale, unde ajunge faimos datorită lașității și cedării programate în beneficiul altora.
Despuiat de principii și consemnat la ordin, lacheul pivotează necurmat între ploconeală și delațiune. Aici e locul, habitatul său, în care se manifestă plenar, ca omida în frunzar. Numai că, din pricina ventuzelor zdravene, valetul e greu de dezlipit de pe captura sa. În cazul de față – trupul țării. Și pe care, în cârdășie cu părtașii săi, îl parazitează intens, transformându-l în mina lor privată doldora de nestemate.
Ei bine, împotriva unor asemenea indivizi e contrapus suveranismul. Care nu cere altceva decât recuperarea (și păstrarea) demnității naționale și individuale în raport cu celelalte seminții. El nu dezavuează conlucrarea internațională benefică și reciproc avantajoasă, ci dorește eliminarea unor poziții și aspecte derivând din așa-zisa superioritate a statelor vestice. Concept intolerabil, întrucât, conform regulamentului Uniunii Europene, toate națiunile membre sunt egale în drepturi. Însăși deviza ei – „Unitate în diversitate” – e elocventă, constituind formula coagulantă la nivel comunitar.
Așadar, ca român, vreau să dăinuiesc în țara mea. În baștina strămoșilor. Nu alerg după avuția altora și nu mă închin nimănui! Doar propria conștiință mă îndrumă și-mi dă tăria de-a supraviețui într-o lume tot mai bizară și versatilă. Nu sunt atât de naiv încât să cred că firea omului se poate schimba numai în bine. Că racilele dispar instantaneu. Din acest motiv, nici nu nominalizez pe nimeni ca posibil model de lider onest și devotat. Fiindcă nu vreau să fiu, iarăși, dezamăgit. Până una-alta, însă, s-a iscat o stare de spirit. Un flux suveranist hrănit și întreținut din suma nemulțumirilor acumulate de-a lungul celor 35 de ani scurși de la Revoluție. Sens în care rezultatele scrutinului parlamentar sunt edificatoare în privința preferințelor electoratului.
Partidele tradiționale au cunoscut un recul semnificativ, în vreme ce alte formațiuni politice au apărut pe scena autohtonă, ca reacție la ineficiența, închistarea, servilismul și absența patriotismului. A acelei staturi verticale, demne, menite a impune respect și considerație în orice tip de negociere vizând scopurile vitale ale vetrei noastre comune – România. Nu poză retușată și hlizeală tâmpă, nu paradă vestimentară și zestre locativă, nu cedări și saluturi cu spinarea, ci trudă corectă și continuă în slujba poporului, care, prin votul său, te-a înscăunat, fie și vremelnic, la Putere!
Bine-venit, suveranismul poate reconfigura etosul unei nații aflate mai mereu în căutare de sine, în buza speranței, dar niciodată recompensată pentru răbdarea și îngăduința ei. De ce? Din cauza tagmei politice obediente, tranzacționiste și decuplată de la interesul național. De la nevoile celor mulți și truditori, căci nu dânșii primează în calculele politicienilor, ci coteriile interne și externe care îi condamnă la o infinită stare de debusolare și pauperizare. Iar celor ce încearcă să juxtapună suveranismul cu extremismul, le mai spun: suveranismul e în inimă, peren, pe când extremismul e o anexă accidental-tranzitorie a corpusului social. Primul conservă, zidește; al doilea propagă temeri și incertitudini. Sunt noțiuni diferite, dar interpretarea/răstălmăcirea lor poate conduce la concluzii eronate, servind detractorilor ca rampă de contestare și atac. Și a căror vigilență, desigur, „salvează” natul de toate primejdiile și năpastele generate de existența celor ce nu-s în ton cu vederile lor.
Repet: suveranismul este acea parte a naționalismului luminat, exclusiv identitar, de afirmare și protecție statală în concertul națiunilor. Pe scurt – o emblemă vizibilă, distinctă, imposibil de confundat. Un sentiment autentic, profund, cu neputință de extirpat din sufletul și mintea omului! Căci cine îți poate interzice să-ți iubești Patria?