Cu romanul ” EVADARE SPRE NICĂIERI” – Editura excelsior, Timișoara, 1999 – scriitoarea Corina Victoria Sein readuce în scenă o tematică definitorie a omului modern: alienarea, înstrăinarea de sine. Concepută la persoana I-a, cartea abundă de explorări psihologice vizând complexitatea naturii umane. Astfel, Viviana, eroina principală, e torturată de angoase, de neliniști : ” Gesturi, acțiuni din trecut amenințau să-mi invadeze spațiul deloc disciplinat al conștiinței : umbre care vor să mă înghită, dar, spre norocul meu, ele sfârșesc prin a se vâna unele pe altele. Nu există liniștea. Nu mai există calmul ”. (pag. 20). Incertitudinea persistă, de asemenea, apăsător : ”Care zi dă formă vieții noastre, ce rază ne luminează chipul cu lumina conștiinței și ne dă darul de a visa, de a năzui, de a suferi? Sub presiunea acestor gânduri, mă întreb : ce caut eu acum, aici? Cu siguranță că nu sunt acolo unde aș fi dorit să fiu, aceasta pare să fie problema mea”. (pag. 26). La o extremă – bunica Ivona : echilibrată, împăciuitoristă ; la cealaltă – nepoata Denisa : cinică, voluntară, marcată sever de traume familiale. Denisa independentă și libertină, nestatornică și imprevizibilă – oaia neagră a clanului. Prin contrast, ea este opusul Vivianei, care întruchipează tocmai inacțiunea, resemnarea : ”Mai degrabă poate fi o recunoaștere a faptului că, în ceea ce privește viața intimă, nu sunt o biruitoare, am lăsat pe alții să zburde, să creadă în izbânda lor, în ascendentul lor asupra mea, să-și închipuie că au dreptul de a se bucura de spectacolul înfrângerii mele. Toate acestea le datorez nu lipsei de curaj, ci neputinței de a mă smulge ingratei poziții de femeie ușor de rănit, cumplit de vulnerabilă și de dependentă de bunăvoința celor din jur”. (pag.47).
Între acești poli, Ivona și Denisa, se perindă celelalte personaje – Cristina, Sofia, Mădălina etc. Iar peste ele se proiectează, emblematic, figura singulară a Vivianei. Care plutește într-o perpetuă criză morală, într-o zbatere sufletească maximă. Îndoială și spaimă – iată două din coordonatele între care gravitează eroina : ”Mă las sedusă de copacii prinși într-un joc mișcător de lumini și umbre și încerc, după cum îmi era obiceiul, să înțeleg apartenența mea la această parte a lumii. Ceea ce simt sunt fragilitatea, imprecizia acomodării, nesiguranță și panică. Să fie acesta locul unde ar trebui să mă aflu? Atunci, unde este locul meu? Nicăieri”. (pag.57).
Prin Viviana, Corina Victoria Sein creează un personaj memorabil, de o structură aparte. Viviana este terorizată, strivită de întrebări. Provocată de incertitudini, mania introspectivă duce la derapaj perceptiv și la saț existențial. Viviana e un ”cocteil”, un amalgam ciudat de luciditate și visare, de întreprindere și contemplare, de abandon și dăruire. Contradictorie, retractilă, tânjește (totuși) după afecțiune. Intruziunea în viața amicului Flavius o aruncă în noi dileme, adâncindu-i și mai mult nesiguranța ; imixtiunea intempestivă naște efecte contrare, declanșând un nou val de interogații și de autoanaliză grefate pe tiranicul și omniprezentul sentiment al culpabilității. Și al aceleiași îndoieli pustiitoare :”Mă bănuiesc înzestrată cu un instinct de distrugere ce mă împinge către acele zone umane unde dominanta este oboseala somnambulului trezit pe o margine de prăpastie. Eram copleșită de lipsa fizică de confort, aceasta aducând sub ea, peste ea, o stare asemănătoare unei furtuni mentale neproductive, o prelungire a neputinței sau (și) a dorinței de a controla încercările disperate de a pune ordine în haosul, bogat altfel, al proceselor de conștiință”. (pag.114).
Elementul de senzațional, introdus prin legenda haiducului Badea, vine să ”coloreze” volumul, rupând curgerea-i liniară și oferind un intermezzo captivant lectorului copleșit (poate) de iureșul analitic. Un iureș însă bine strunit și călăuzit dibace, neeșuând în acea interminabilă (și obositoare) analiză de dragul analizei, ci atingând cota dozajului optim, de calitate.
Eul primordial fiind în suferință, Viviana constată, mereu înspăimântată, că lumea e o nebuloasă pentru ea. Din pricina asta , nici nu-și găsește limanul ; sindromul disforic o însoțește pretutindeni, ca o pedeapsă, ori ca un blestem. Împinsă, obsesiv, la autoaprecieri negative și, în paralel, la tentative de evaziune, de eludare a unei realități agasante și ostile, generatoare de anxietăți, eroina caută – cu deznădejdea condamnatului – cheia libertății și a izbăvirii personale. Nimbul tragic o acompaniază ca un certificat de bonitate, dincolo de care stăruie o unică (și esențială!) întrebare : ”Să fie viața doar o neîntreruptă sfâșiere de sine, de speranțe amânate?”
Cu ”EVADARE SPRE NICĂIERI”, scriitoarea Corina Victoria Sein prezintă cititorilor o carte interesantă, având ca suport central o remarcabilă cunoaștere a psihologiei feminine, și nu numai.
_______________________________________________________
x) Corina Victoria Sein – Evadare spre nicăieri –
Editura Excelsior, Timișoara, 1999