Cartea ”VOCI DIN PENUMBRĂ” a apărut în anul 2008 la Editura timișoreană Marineasa. Lucrarea conține câteva narațiuni de factură poematică, în care Geo Galetaru etalează, pe lângă altele, și certe însușiri de povestitor.

                Întreg volumul este traversat de un ton melancolic generat de regretul și nostalgia după lumea apusă a copilăriei (vezi în special nuvela Voci din penumbră – cea mai întinsă piesă a cărții și care, de-altminteri, și împrumută titlul tomului). Personajele lui Geo Galetaru sunt ființe aflate, de regulă, în ipostaze dificile, în obscuritate. Ele navighează în derivă, bâjbâind în căutarea identității, a unui țel sau liman. Glasurile lor răzbat de departe, de ”dincolo”, survolând zona crepusculară în siajul temerilor și obsesiilor recurente. Protagoniștii nu sunt entități providențiale, n-au stofă de eroi sau spirit de învingători și, în ciuda evidenței, supraviețuiesc! Chiar în stadiu larvar aflându-se, găsesc finalmente forța de a-și exceda neputința, bucla accidentală ce le-a marcat dramatic, la un moment dat, existența.

                Calitatea expresiei, finețea introspectivă și acuratețea detaliului alcătuiesc o reală triadă valorică. Autorul excelează și în descrierile de natură, care exercită asupra sa o fascinație de esență pioasă. Grandoarea mediului, mai că-l strivește sub opulența-i paradiziacă, inducându-i frisonul contemplației izbăvitoare. Geo Galetaru este un împătimit al firii, întrucât, spune el, ”Și acuma, când îmi amintesc de livada lui Tete din Satu Nou, un fior aproape mistic îmi umple de încântare sufletul obosit și singur, căci livada aceea, cu stupii și pomii ei fabuloși, părea atât de aproape de Dumnezeu…” (Voci din penumbră, pag. 58)

                Într-o altă schiță, Amurgul, găsim o retrospectivă a vieții unui bătrân judecător penalist. Ajuns la sfârșitul carierei, el își face un bilanț, rece, detașat, postat sub egida raționalității puternice și acaparatoare. Omul se consideră mulțumit de traiectul său, de dreptatea pe care a reușit s-o împartă din poziția lui oficială de magistrat. Nimic nu părea să zdruncine acest edificiu al încrederii în sine și al propriei eficacități. Și totuși, întâlnirea aleatorie a fiului său cu un necunoscut și scurtul dialog cu el ne relevă un alt chip al judecătorului. O fațetă departe de modelul perfect croit în mintea sa și care-l redimensionează ca profesionist și individ, readucându-l la parametri normali prin pulverizarea unei false imagini forjate în timp.

                Proza După-amiază cu Varle pune în lumină un moment de exuberanță a personajului central, după care urmează recăderea în stereotipia și platitudinea viețuirii cotidiene.

                O viziune de cadru spitalicesc ocupă spațiul altei schițe intitulată Destinul, acest animal care-ți sare în față. Raportul reverie – realitate – vis – suferință naște secvențe terifiante subsumate umbrei dizolvante asimilate implacabilei ursite.

                Imposibilitatea comunicării și drama iminentei despărțiri sunt redate sugestiv în proza Călător în noaptea de vară.

                Tot o viziune compozită stă și la baza altei schițe – Omleta de la capătul zilei. Mesajul ei este limpede: în fond, totul se aglutinează și se amestecă, rezultând invariabil marea, eterna și fatala omletă a vieții noastre. Ori, altfel zis, un fel de terci inodor și incolor, dar palpabil prin persistență.

                Pe fundalul unei aventuri extraconjugale, o dispută domestică eșuează în rutina consacrată a relației menajere. Aceasta e tema prozei Vocile care nu se văd.

                Un episod bahic resuscită Copilăria ca un câmp de maci, zămislind schița omonimă. Stadiului oniric declanșat de excesul spirtos îi succede clipa lucidității dureroase, în care spectrul ratării, al inutilității, acaparează conștiința, inducând ideea zădărniciei, a predestinării distructive.

                Zilele curcubeului – ultima proză a volumului – ne dezvăluie tragedia eșecului, a nerealizării, în pofida circumstanțelor favorabile întrunite la un moment dat. Însingurarea individului, izolarea, refugiul orgolios în armura propriei interiorități, sunt realități cărora Geo Galetaru le asigură o transfigurare artistică remarcabilă. Prin scrisul său poematic-evocator, autorul ne (re)amintește că există un timp al tuturor lucrurilor și faptelor. Iar dacă ele nu vin, nu se petrec când trebuie, rămânem doar cu părerea de rău și cu imensa nostalgie că ar fi putut să fie ”altfel”… Și asta, întrucât fiecare dintre noi ne stingem cu sentimentul unei mari neîmpliniri.

_________________________________________________

x) Geo Galetaru – Voci din penumbră –

Editura Marineasa, Timișoara, 2008