Trebuie să fii cu adevărat inimos ca să te dedici unei persoane, idei sau opere. Să te stârnească necurmat, chemându-te în ”slujba” ei. Antrenându-te iar și iar, până la obsesie, și dincolo de ea, până la identificare și contopire cu obiectul atenției și analizei tale. Situație în care, inevitabil, frontiera dintre realitate și ficțiune devine fluidă, încălecându-se reciproc, influențându-se și reconfigurându-se permanent. Exact asta se întâmplă în romanul DOMNIȚA VALAHĂ.Conceput de profesoara universitară Viorica Bălteanu și apărut la Editura Eubeea, Timișoara, 2019, el are o prefață aparținând criticului și istoricului literar Adrian Dinu Rachieru și o postfață semnată de scriitoarea și editoarea Nina Ceranu.
Ca prozator, sunt atent întotdeauna și la formă, nu doar la conținut. Sens în care detaliile de ordin tehnic, compozițional, ocupă un loc însemnat în disecarea lucrării, fiind punctul de plecare în cercetarea ”primară” a elementelor ei de construcție. DOMNIȚA VALAHĂ, este, de fapt, o lungă povestire augmentată, circular, cu dialoguri, descripții eflorescente și edificatoare sondări psihologice. Întins pe durata a douăsprezece capitole, tomul reconstituie traseul existențial al unei personalități de marcă a neamului românesc: principesa Elena Ghica, cunoscută și sub pseudonimul literar Dora d’Istria.
Înainte de-a începe lectura, chiar m-am întrebat dacă n-o fi și aceasta vreo întreprindere lacrimogenă? Una excesiv sentimentală, siropoasă, derivând din solidaritate feminină resuscitată conjunctural? Dacă n-o fi o alcătuire facilă, edulcorată, axată pe sarabanda afectelor scăpate din frâu și nu pe cumpăna interpretării calme și obiective? Sincer, mă temeam să nu prevaleze maniera didacticistă de abordare, știind că autoarea e profesoară. Iar dascălii, ca deformație profesională, au tendința (naturală, aș zice) de-a ”vâsli” într-o anumită logoree, în fond, neproductivă. Însă, nimic din toate astea. Spre uimirea mea, am descoperit o prozatoare sadea, care m-a surprins prin vitalitatea și robustețea scriiturii sale.
După un demaraj molcomit, expozitiv, Viorica Bălteanu intră abrupt în ”pâine”, luându-și rolul în serios. Din instinct, ori din calcul salutar, ea a reușit să evite capcana în care se prind multe surate condeiere. Și anume ispita formulărilor bombastice utilizând cu precădere fraza de tip baroc. Împodobită excesiv cu accesorii stilistice de factură ”sezonieră”, ea încarcă/apasă deseori atât de mult narațiunea, încât ori te împinge în zona plictisului pedant, ori, pur și simplu, abandonezi lectura. Spre lauda ei, autoarea ocolește aceste primejdii și dă proba unei maturități prozastice neașteptate. (Să nu uităm că, totuși, ea vine dinspre poezie, având antecedente notabile și în registrul liric). Astfel că, în loc să asistăm la vreo nereușită, la vreun eșec rezonant, ce descoperim? Un stil curat, alert, axat pe fraza scurtă, penetrantă. Cu impact receptiv accentuat, ea constituie osatura cărții, salvând-o de plusurile sau minusurile ce i-ar fi putut dăuna. Nici urmă de acele încropiri lungi și întortocheate bazate pe impresia falsă că, cu cât formularea e mai ”grasă”, mai stufoasă și mai complicată, cu atât ești mai talentat. Este o părere hazardată, dar ea, în definitiv, ține și de instrucție, și de temperament. Într-un cuvânt – de acel ritm interior care ne ghidează permanent mișcările și opțiunile.
Un alt câștig al romanului rezidă în dozajul său. E rotund, plin, conservând un ton cantabil propice lecturii. De asemenea, lexicul e remarcabil, redând plastic ”maratonul” diacronic al personajelor și, în primul rând, al eroinei. Decelăm și influențe romantice (chiar romanțioase pe alocuri) în acest păienjeniș de protagoniști, situații, tribulații intime și aspirații perpetue. Volumul are la temelie, alături de indispensabila ficțiune coagulantă, și consistentul filon documentar. Presa vremii și mărturiile contemporanilor. Sens în care Viorica Bălteanu s-a străduit (și a izbutit) să le adune și să le valorifice benefic în arhitectura cărții, reconstituind în felul acesta o epocă. O perioadă din istoria noastră culturală dominată, printre alții, și de această ființă de excepție, Elena Ghica alias Dora d’istria, cea scoborâtoare din renumita familie a Ghiculeștilor, care a dat românilor nu mai puțin de zece domnitori!
Hăruită precoce, pasionată de literatură, muzică, sport, călătorii, pictură, Elena Ghica a fost un spirit polivalent. Ca poliglotă, stăpânea opt limbi, inclusiv greaca veche și latina, din care și traducea! Un matrimoniu parțial eșuat n-a descurajat-o în demersurile sale științifice și culturale. Dimpotrivă, și-a continuat vocația până la sfârșitul vieții, murind, ca mai toți creatorii, cu sentimentul unor mari neîmpliniri. În cazul ei – eșecul în dragoste, drama pierderii copilului și a surorii sale mai mici. Compensând parcă aceste realități nefaste, pana iscusită a Vioricăi Bălteanu zugrăvește tabloul emoționant și idilic al exemplarei prietenii dintre suveranul Braziliei Pedro II și principesa Elena Ghica. Amiciție care, de s-ar fi ivit mai devreme, ar fi putut avea un cu totul alt deznodământ. De aici și nuanța tragică a relatării, nostalgia și imensa părere de rău că ”e prea târziu”. Cât adevăr uman și câtă durere cuprinde această propoziție!? Evident, dacă un lucru nu vine/apare la soroc, la ce bun să-l mai ai? La ce-ți mai folosește, când, poate, pofta de viață a secat, iar tu abia te mai ții pe picioare? Conversațiile dintre cei doi sunt romantice, desigur, dar, trebuie să recunoaștem, și captivante, la palierul superior al transfigurării artistice.
Periplul eroinei prin Rusia, Elveția, Belgia, Franța, Austria, Italia, i-a îngăduit să cunoască și să lege relații cu oamenii importanți ai vremii. A corespondat cu ei, și-au împărtășit păreri, idei, asupra unor chestiuni și subiecte diverse (politice, economice, sociale). A colaborat la numeroase reviste de prestigiu (și de specialitate) din străinătate, iscălind cu pseudonimul Dora d’Istria, dar neuitând niciodată că e româncă provenind, după tată, dintr-un neam vechi de aromâni din Albania. Adeptă a feminismului (a egalității de șanse între soți), Elena Ghica, cu însușirile sale multiple, și-a asigurat un loc distinct în constelația intelectualilor europeni ai epocii. Într-un răstimp relativ scurt, atinsese celebritatea în cultură, știință, relații interumane, ajungând un reper de anvergură continentală, și nu numai. Încât putem spune că Dora d’Istria a fost un precursor al multiculturalismului, simbolizând aspirația necurmată spre dezvoltare și progres pe multiple planuri. Un deschizător de drumuri care a spulberat/urnit tabuuri și prejudecăți prin viziunea ei novatoare, modernă, în contrast evident cu mentalitatea dominantă a vremii. Și în care bărbatul, bineînțeles, era mereu vioara întâi.
Idealurile și concepțiile sale liberal-democratice au fost remarcabile. Era o vizionară cu accente profetice, situându-se, în multe privințe, în avangarda cunoașterii. O gânditoare ce meditase îndelung și statornic la rosturile și tainele vieții și, în general, la tot ce poate stârni elanul și curiozitatea. Și, mai ales, la sentimentul acela unic, greu de definit, dar omniprezent, și care macină sufletul, îndeosebi când ești departe de tărâmul mirific al obârșiei. Acolo unde se înfiripă rădăcinile, iar ramurile cresc nestingherite spre cerul albastru și pur, cum doar la tine acasă îl ai când te copleșește dorul.
DOMNIȚA VALAHĂ, este o carte zămislită cu patos și tenacitate. O cronică întinsă și extinsă a unei personalități deosebite a spiritualității autohtone, care a avut ocazia să cunoască multe și, la rându-i, să fie (re)cunoscută de mulți contemporani. (Ajuns în faza aceasta a recenzei, gândul îmi fuge, volens nolens, la o altă stea a dotării preeminente: Iulia Hașdeu. Până la un punct, se poate face o paralelă între cele două cărturărese. Până la etapa precocității intelectuale, a setei de învățătură și a năzuințelor sublime. A înzestrării lor particulare axate pe asimilare necurmată și har creativ, căci, dincolo de similitidinile enumerate, intervin departajările esențiale pendinte de ursite contrare. Iulia Hașdeu s-a stins în miezul juneții, în vreme ce Elena Ghica a trăit, totuși, 60 de ani. În cazul ei, șansa biologică s-a impus mai pregnant).
Dora d’Istria (1828-1888) – un destin fascinant, un parcurs uman și cultural aparte. În privința ei, triada glorie-avere-dragoste n-a funcționat decât parțial. Și asta întrucât nu le poți avea pe toate. Ceva musai să primeze. De finanțe și de faimă n-a dus lipsă (vezi, printre altele, achiziționarea în Florența (Italia) a proprietății Villa d’Istria, situată pe Via Leonardo da Vinci, nr. 10, cu o grădină imensă (4.000 de mp), unde a trăit până la sfârșitul vieții). Însă de fericire – da. Tocmai ea, nefericirea, i-a fost dată, probabil, ca ”sancțiune”, altminteri ar fi avut o existență perfectă. Ceea ce, fatalmente, e imposibil. (Eminescu, de pildă, contemporan cu ea, n-avea bani, uneori, nici de tutun).
Pusă în mișcare de regia destoinică a autoarei, o galerie de personaje interesante se perindă impetuos în fața noastră. Simpatia Vioricăi Bălteanu pentru eroina cărții este pronunțată – de aici și atenția sporită acordată fiecărui detaliu, oricărei secvențe cu trimitere la ea. La trai, carieră, moștenire culturală și ecou în posteritate. Mondenități eterogene, datini, deprinderi – toate fermentează în creuzetul panoramat numit Viață și din care nu pot absenta baletul, teatrul, opera, regalele gastronomice unde se înfruptau potentații vremii din meniuri sardanapalice. Romanul abundă în pasaje descriptive privind obiectele de uz curent, garderobele competitorilor, încât belșugul informației debordează într-o policromie materială luxuriantă. Natura, cadrul reconstituirilor istorice asigură acea atmosferă specifică, de epocă, veridică și sugestivă. Unele formulări și comentarii sunt savuroase prin relevarea lor nudă, directă, incluzând o doză de candoare nedisimulată. Sau de umor involuntar. Ton molcom, sfătos, ”înfierând” tarele etice în manieră (oarecum) pedagogică, dar fără a moraliza excesiv. Surprinde echilibrul cărții, construcția ei relativ simplă, dar bogată în mesaje și racorduri multiple.
Cu DOMNIȚA VALAHĂ, Viorica Bălteanu (re)aduce în atenția noastră o femeie de excepțională anvergură civică și creativă. O veritabilă mesageră a neamului românesc, recunoscută peste hotare și proclamată ca una dintre cele mai fecunde și luminate minți ale epocii. Căci, spune autoarea, ”(…) Cu asemenea contribuții la civilizația lumii, alături de numeroase altele, avem motive limpezi de a ne strădui să ne facem cunoscuți, pretutindeni, cu demnitate, prin adevăruri întregi. Pentru marii înaintași nu există prea târziu.”
Într-adevăr, niciodată nu e tardiv să-ți promovezi valorile, iar modul în care scriitoarea înțelege această misiune nu poate fi decât salutar. Cu prezenta carte, Viorica Bălteanu a absolvit testul de foc a romanului, livrând cititorului o lucrare bine întocmită și atractivă. Un memento semnificativ și necesar din istoria noastră culturală, un popas de cinstire și neuitare în ”bolboroseala” vremurilor de azi, de ieri, dintotdeauna.
x) Viorica Bălteanu – Domnița valahă –
Editura Eubeea, Timișoara, 2019