Intitulat ”DINCOLO DE NEROSTIRE”, noul volum de versuri al poetului Geo Galetaru s-a întrupat în anul 2011 la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Veșmântul grafic deosebit îl recomandă și din acest punct de vedere ca pe o înfăptuire tehnică de seamă ilustrând treaba bine croită și respectul vis-`a-vis de autor.
Cartea este configurată pe trei secțiuni. De fapt, ne găsim în fața unei antologii în care stricta localizare temporală nu departajează semnificativ, din unghi axiologic, poemele etalate. Și asta întrucât poetul s-a remarcat încă din start ca un artizan ce n-a construit intermitent sau accidental, ci programat, rezultând finalmente viziuni componistice relativ identice și continue.
Primul segment al opului – Armură de crini – are în centrul său simbolistica particulară a crinului. Ca floare elegantă și maiestoasă, ea exprimă, înainte de orice, puritate. Însă mireasma-i foarte puternică te poate și ameți. De aici și statutul ei bivalent, de element estetico-decorativ, dar și de entitate conotată uneori negativ. Sens în care autorul ne atrage atenția că ”(…) Unduie lin/iarba în ceruri tăcute,/dar n-o vedem, oh, n-o vedem,/căci pâlpâie ochiul/numai către tărâmul cu nimfe înlăcrimate,/unde-ncolțesc năluci și visări,/păduri aplecate cu părul în alte lumini,/adânc să se-ngroape/sub giulgiu de ape/un vifor de crini,/un vifor de crini…” (Un vifor de crini).
În cel de-al II-lea capitol al volumului – Fulgerul acelei toamne târzii – întâlnim, ca un laitmotiv, torente de noțiuni ca înger, rouă, moarte, rană, lacrimi, melancolie, amurg, pustiu, neant, teamă… Toată această explozie de vocabule, sugerând tristețe și neliniști, te duce cu gândul la tânjire. La dor. La invocare : ” O, singurătatea păsării sacre,/singurătatea ei de cleștar,/adie în lume duhu-i umil,/paloarea ei ca de var./Fructul în care-și încheie cântecul/se depărtează cu pasul ușor,/acolo e singurătatea și zborul/păsării ce moare pe-un nor./Moartea ei ca miezul de sticlă,/ca un cutremur – amarul -,/în golul lăsat lumina își plânge/gloria, extazul, hotarul./Și poate că fi-va ninsoare,/poate un mugur va fi,/să treacă în trupul păsării moarte/spiritul păsării vii.” ( Singurătatea păsării sacre).
Un potpuriu năvalnic de sentimente eterogene țes profilul unui bard însetat de absolut. Al omului la care suprema împlinire ar rezida din contopirea imaculată și profundă cu Necuprinsul. Cu acel spațiu al sacralității compensatorii, pentru ca apoi să renască de fiecare dată mai proaspăt, mai întregit, parcurgând avatarul păsării Phoenix.
În secțiunea aceasta deslușim portretul creatorului supus diverselor interferențe lirice. Astfel, depistăm brize postromantice mixate cu un gen de suprarealism ”personalizat”, în vreme ce, în ultimul fragment al cărții – (De partea cealaltă a lucrurilor strălucitoare) – regăsim un miez epic al versificării și o tentă filosofică mai pronunțată : ”Aș fi vrut să-ți vorbesc/despre stâlpii de foc ai cerului./despre liniștea care coboară în văi/la un semn nevăzut./dar tu spui că visătorii/mor cu capul pe un munte de vată/că mieii pasc în rai/doar fiindcă acolo iarba foșnește/ca o albă ispită,/spui că frunzele cad mereu/pe un țărm melodios/în această poveste neistovită/a trecerii lor prin lume./și nu mai crezi că lumina amiezii/poate umple peșterile vinovate din noi.” ( Peșterile vinovate din noi).
Geo Galetaru croșetează impetuos fluxuri imagistice, conferindu-le tușe luxuriante. Într-un șuvoi copleșitor, concepe cadre tulburătoare ce transcend simpla metaforă, debușând în arealul resetat al metafizicului. Ele definesc frământările și bulversările eului angoasat (și agresat) permanent de iminența eșecului, a înfrângerii, dar și a năzuinței ardente spre puritate, spre înalt, unde întrevede eliberarea din urzeala constrângerilor comune, de esență strict pământeană. Simptomatică în acest sens este utilizarea frecventă a interjecției ”O!”, ca mărturie a ipostazelor de panică, deznădejde, sau, dimpotrivă, de satisfacție, împăcare, ori admirație. Ea e proprie romanticilor și postromanticilor, desemnând marja de uimire și de perplexitate în fața necunoscutelor pe care individul trebuie să le înfrunte și să le rezolve.
Orice ar face, chiar și ”DINCOLO DE NEROSTIRE”, Geo Galetaru rămâne un ”rostitor” autentic al seismelor sufletești în toată magnitudinea lor. Seisme redate însă cu har și sensibilitate pe toboganul dramatic al existenței minate de racile și asperități. Persistă le el o aspirație irepresibilă către ideal, către desăvârșire, pe care nu ezită s-o arboreze, ori de câte ori are prilejul. Încât putem afirma că (și) latura etică a operei sale este pregnantă tocmai prin recursul consecvent la virtute și autodepășire, le elevație spirituală,acolo unde nu avem inechitate și compromis, durere și suferință. Într-un cuvânt, acolo în spațiul acela mirific și etern-fascinant în care se întrupează și domnește impecabilul. Fiindcă, murmură poetul, ”Seduși de mitul perfecțiunii/înotăm/printre/silogisme fermecătoare/în căutarea cifrului cu care/negreșit vom îmblânzi/fântânile destinului (…) ”.
________________________________________________
x) Geo Galetaru – Dincolo de nerostire –
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011