Debutul editorial reprezintă un eveniment de rezonanță maximă în mintea și sufletul oricărui autor. Cu atât mai mult cu cât, din varii motive, ieșirea la rampă nu a fost posibilă la o vârstă mai ”jună”. Acesta este și cazul lui Alexandru Șelaru, care, depășind (în fine) momentele nefaste, se prezintă publicului cu volumul de poeme ”ÎN OGLINZI”, apărut în 1998 la Editura Grafo-Market.
Ideea dominantă a cărții e cea a perindării timpului – elementul temporal fiind asimilat unei forțe colosale existând intrinsec și acționând ca mediu cu potențe demiurgice. Poetul se simte inhibat și copleșit de puterea acestui anturaj nevăzut, dar prezent la tot pasul. Angoasele personale țin de neputința de a-i pătrunde tainele și de conștiința tragicei și inevitabilei sale perisabilități în raport cu eternitatea vremii. Realitate ce îi smulge reflecții cu accente fataliste, din care absentează însă retorica disperării ori teama ”metafizică”. Alexandru Șelaru adoptă mai degrabă o atitudine reținută, în acord cu pulsațiile-i interioare strâns cuplate la marele ”tangaj” cosmic. Obsedat de timp, de scurgerea lui implacabilă și ”ostentativă”, poetul își deconspiră un gând intim, profund: ”La ceas de prag,/ la miezul plin -/ să curg aș vrea,/ cu timpul luat de mână…/Odat’ cu el,/ rapid de-ncet-/ aș sta pe loc,/ dar n-aș rămâne-n urmă…” (Aș vrea…)
În poezia Alter ego, introspecția psihologică se focalizează asupra structurii duale a omului, a monologului cu sine însuși, reliefând și mai pregnant alternanța bipolară a sa: ”În eul meu mai e un eu:/tu, ori el însumi-alt/ce-mi este sine eterat,/ demon uneori, sau zeu…/ Eu pe rând, sau laolaltă/îmi condamnă și mă iartă/orice fac și-n orice loc…/ Eu și eu, în soliloc,/ batem, bat la judecată…/ Ne deschide, ne închide/suflet-poartă după poartă…”
Trecând prin boarea nostalgiei – ”Drumeagul de la vie…/Și astăzi șerpuiește/la fel e viu-/suavă poveste/ce pe de rost o știu…/Când pe el pășeam,/înfiorat de dor,/mă simțeam aievea/zeu nemuritor…/Iar în al verii toi,/când mergeam în vie/în carul tras de boi-/Doamne, ce beție!…” (…) (Drumeagul de la vie) – , Alexandru Șelaru dă glas sentimentului viguros și curat al apartenenței:” M-am născut într-un loc care-/din tâmplele străbunilor/și din întâmplarea părinților mei,/se cheamă România./Un loc ce doare…/Știu!…/Se cheamă Țară/și trebuie să doară…” (Se cheamă Țara). Relele astei lumi nu-l lasă indiferent, motiv pentru care, dintr-un sincer imbold pacifist, poetul simte nevoia să ia o poziție tranșantă: ”Terrațiune!, oameni , popoare și guverne,/Nu război și moarte, nu foame și caverne…/Atențiune!, lume – din al păcii naos,/Să nu azvârlim Pământul înapoi în haos…” (Terrațiune).
Alexandru Șelaru flirtează episodic cu acrostihul (vezi Mărțișor și Alfabetul) și se trezește iarăși prins în plasa melancoliei – succesiunea anotimpurilor, prin impact nemijlocit, inducându-i stări oscilând între resemnare și erupții de entuziasm pasager: ”Pleacă verde/primăvara/înspre mov,/copleșindși vara,/vine toamna,mov,/și de n-ar fi iarnă/ar da-n primăvară./Și de n-ar fi iarnă,/ Ah, ce verde-aș fi”…” (De n-ar fi iarnă). Îndrăgostit ireparabil de natură, poetul se lasă sedus de splendoarea-i ”dureroasă” etalată an de an în acel miracol al devenirii perceput ca atare în componentele sale intime, fascinante: ” Nuntește iar natura-/Alaiuri pe alei,/Se scutur darnic pomii-/Confeti-n calea ei./Și floare, gâză, ființă/Sunt numai dăruire,/Întreaga fire, parcă,/E clocot de iubire./Sămânță din sămânță,/Se zămillslește iară/Copilul cel maidulce-/Copilu-i primăvară…” (Nuntește iar natura).
În cea de-a doua parte a cărții – ”NON MULTA…” – Alexandru Șelaru prescurtează, deloc întâmplător, vechea locuțiune latină Non multa, sed multum (nu multe, ci mult). Se simte, aici, gestul scurt, ”nervos” și ”autoritar” al militarului de carieră, care nu are ”răgaz” pentru elaborări îndelungi, de migală, ci pentru concentrări rapide, lapidare, deseori cu valoare de sentință: ”Ai gust de iarbă./Te pasc, nu pot altminteri-/în mine-i tropot…” (De gusti). Treptat, poetul își descătușează fantezia și se dedă unor ”pozne” și artificii verbale din siajul cărora apar, mai coapte sau mai crude, asocieri curioase, imagini notabile, fulgurații ideatice ș.a.m.d. Dacă în prima secțiune a volumului sunt ușor decelabile înrâuriri din Nichita Stănescu, Eminescu, Blaga, Minulescu etc., în acest tronson secund amprenta individuală e mai pronunțată. Per ansamblu, însă, se conturează portretul bardului ce încă se mai caută pe sine, pendulând între tradiție și modernitate, între formularea prozaică și exprimarea sofisticată.
Împovărat cu numeroasele sale obsesii : ale timpului, ale vârstei, ale unui gen de panteism larvar, nebulos, ale tiraniei sentimentelor și ale reflectării răsturnate în oglinzi magice, se detașează în lirica autorului o constantă a rostirii condescendente vis-`a-vis de marcajele unei lumi uimitoare prin diversitate și influență. Și care ”sapă” neslăbit la nivelul afectelor, potențându-le și ”mobilându-le” cu trăiri în care nu o dată seninătatea gândului face casă bună cu larghețea inimii.
_______________________________________________________
x) Alexandru Șelaru – În oglinzi –
Editura Grafo-Market, 1998