-articol-
După evenimentele din decembrie ’89, numeroși compatrioți au părăsit România. Mai ales când s-au desferecat granițele, iar posibilitatea de-a călători a devenit practic nelimitată. Numai cine n-a vrut n-a plecat la drum, aciuându-se care-ncotro. Continentele și-au deschis generos porțile, așteptându-i cu brațele lărgite, într-o lungă și caldă îmbrățișare. Iar românii n-au dezamăgit. Au răspuns masiv chemării planetare, bulucindu-se frenetic în toate azimuturile, de la Poli la Ecuator, și de la Tropicul Racului la cel al Capricornului, bașca Meridianele și Paralelele survolate la rând.
Pentru o parte din pribegi, despărțirea de Țară n-a fost deloc ușoară. Și cum să fie, din moment ce-au ostenit bălăcărind-o la unison? Spurcând-o cum le-a venit la gură și jurând că nu vor mai reveni niciodată acasă. Că nu mai vor să audă în veci de ea, adică de patria în care au zărit întâia dată lumina zilei! Că România e vai și amar – un loc putred, damnat, în care nu merită să trăiești, și mai bine te afunzi în smârcul infernului decât să viețuiești între Carpați și Marea Neagră! Pe scurt – s-au lepădat de țărișoară, de tot ce înseamnă identitate și rădăcină, dăinuire și istorie zbuciumată. Au învățat iute graiul statelor de adopție, iar dacă îi întrebi de unde vin, roșesc feciorelnic, fiindu-le rușine să pomenească ținutul de baștină. Ba, mai mult, mai trag și o sudalmă, întregind și mai abitir flama urii împotriva propriului neam pe care-l acuză vehement de insuficienta lor chivernisire și faimă.
Acuma, câta adevăr există și în spusele lor, dar de aici și până la a înjosi o națiune întreagă e cale întinsă. Frustrările personale – oricare ar fi ele – nu pot justifica ostilitatea furibundă față de Țară în ansamblu (e ca și cum te-ai certat cu vecinul de apartament, iar apoi te superi pe tot blocul). Șuvoi de pizme, ranchiuni, detestări, antipatii ș.a.m.d. inundă conștiințele unora, identificând Statul cu răul suprem! Cu rolul malefic de a le ignora permanent interesele și, implicit, de a-i menține într-o perpetuă stare de precaritate materială și de anxietate recurentă.
E drept că autoritățile, indiferent de coloratura politică, n-au (prea) excelat în satisfacerea doleanțelot tuturor, dar nici n-au pornit de la ideea de a-i abandona la grămadă. Fac și ele ce pot și se pricep în cadrul sistemului constituțional în care sunt obligate să trăiască și să acționeze. Atitudine ce, pesemne, i-a scârbit atât de tare pe unii concetățeni, încât și-au luat lumea în cap și s-au refugiat (și) în olaturi de care n-auziseră nici măcar în vis! ”Oriunde, numai în România nu!” – pare să fie deviza lor, deși câțiva mai lăcrimează discret la amintirea ei. Și poate că s-ar înapoia definitiv și acasă, după cavalcada strașnică prin Apus, însă îi împiedică rușinea. Mai corect zis – mândria lezată. Jena, stânjeneala, fiindcă au plecat falnici, semeți, încredințați că acolo, în străinătate, vor găsi izvorul belșugului și cheia fericirii. Iar acuma, ce să facă? Să se întoarcă cu coada între picioare, pleoștiți, cu sarsanaua goală și ”filmați” de privirile disprețuitoare ale vecinilor, rudelor și cunoscuților? Mai bine stau pe loc, decât să îndure batjocura, luarea în balon, arsura zeflemelii de care sunt conștienți că nu vor scăpa. Barem aici, pe meleagurile îndepărtate, nu râde nimeni de ei, ca acasă, de pildă, unde ocara și umilirea nu vor lipsi. Dar, până să-i dezonoreze complet cimotiile și ortacii, își exersează din nou repertoriul de sudălmi și injurii la adresa Țării. O stropșesc încrâncenat, blestemând și invocând pedepse aspre și nemaiauzite selectate din repertoriul policrom al stabilimentelor libertine.
Discutând recent cu un exponent tipic al acestei categorii de hulitori, ce-am aflat? Printre altele, că omul, tânăr și în putere, trudea la negru, că era prost plătit, și că locuia într-o magherniță, alături de alți conaționali aidoma de amărâți. În pofida promiscuității în care coabitau, mi-a mărturisit că nu și-a pierdut speranța. Și că situația lor se va îmbunătății când va veni la conducere noul guvern. ”Care guvern?!” – l-am întrebat. ”Nu importă…”, a replicat . ”Unu’ care să țină cu noi, că de aia îl votăm.”
Aveam în față un exemplu clasic de extravertit – ins pragmatic-violent, fără școală, fără calificare sau principii, dar manipulabil grosier prin mass-media, justiție, exercițiul puterii și sedus de promisiunile electorale ale diverșilor candidați. Iar ca el fiind destui, din mijlocul lor apar/se recrutează contestatarii aprigi, răzvrătiții supraturați, ”tunarii” vorbelor mustind de venin și aciditate corozivă. Habar n-au ce suprafață are România, unde e situată, ce trecut istoric cară în ”spinare”… Nu cunosc date elementare despre teritoriul lor – și nici nu-i interesează – dar înjură Țara ca la carte, împroșcând-o cu esența dejecțiilor rezultând din experiența aspră și sordidă a vieții pe muchie de cuțit. Și pe care singuri și-au ales-o, din moment ce-au emigrat în pas-alergător, vrăjiți de farul bunăstării altora.
… Și iată că, din nefericire, s-a abătut asupra omenirii năpasta cu boleșnița asta cumplită! Și care seceră cu rapiditate cohorte întregi de ființe umane! Ei bine, ce-au făcut (și fac) unii congeneri mioritici? După ce-au spurcat România din răsputeri și s-au dezis de ea pe toate vocile, acuma, brusc, și-au amintit de ea! De Patrie – tărâmul de obârșie, leagănul copilăriei și al tinereții, vatra părinților și ”patul” străbunilor odihnind în alveolele de lut! Și-au adus aminte de Românica-meleagul acela înverzit și luminos – pe care l-au mânjit și terciuit cu otrava limbii și veninul ponegririi necurmate! Și cum au dat de beleaua contagiunii și au realizat că (încă) mai au o Patrie, au zbughit-o încoace, ca să… ce? Ca să se protejeze, bineînțeles! Să se aciueze la sânul ei, de teama virusului ucigaș. Vor să fie apărați de scutul Țării, de brațul ei, ca un copil scăpat din vedere și revenit spășit sub ascultarea părintească. Fiindcă, acuma, Patria e bună. Românica e și țărișoara lor și musai să-i primească și să-i oblojească in corpore. Drept pentru care, au sunat goarna și, de pe toată întinsura globului, românașii noștri se adună în arealul originar.
Așa e și firesc, întrucât România este, într-adevăr, Patria tuturor. Și trebuie să-i trateze în mod egal pe toți. Dacă fiii ei revin acasă în grupuri compacte, probabil că nici disprețul față de ea
nu mai e atât de pronunțat. Pesemne că aversiunea a scăzut, iar vlăstarele ei, rătăcite vremelnic, au redescoperit sentimentul tonic al apartenenței. Altminteri, nu-mi explic de ce n-au rămas în țările de adopție, bogate și civilizate, și se înghesuie amarnic să intre în România!? Și unde, conform văicărelilor slobozite non-stop, e jale, sărăcie, corupție și hoție cât încape, bașca crime și alte grozăvii nespuse! Pe scurt – nelegiuiri la tot pasul, începând de la țâncul din uliță și până la dregătorul din înalta Ocârmuire.
Dacă supoziția mea se dovedește corectă, nu pot decât să mă bucur. Înseamnă că repatrierea masivă constituie cel mai sugestiv indiciu de reconfigurare a simțămintelor apropo de Țară și, implicit, de reconciliere cu ea. De împăcare, în fond, cu vatra strămoșească și cu amintirea înaintașilor care n-au părăsit-o niciodată extins și de-a valma, ci s-au încrâncenat să adaste aici, pe pământul lor străvechi, în ciuda tuturor primejdiilor și a neajunsurilor.
Așternând aceste rânduri pe hârtie, nu mă refer, desigur, la românii care s-au integrat temeinic în Occident. La cei cu posturi statornice și contracte ferme – oameni serioși, cu experiență și apreciați în societățile respective, unde ne fac cinste. Nu la ei îmi șade gândul, ci la o categorie mai ”specială”. Una care a uimit mapamondul cu ”performanțele” ei centrate pe inventivitate și dinamism, lipsă de prejudecăți și spirit ”prospector”. Un corp profesional de ”elită”, forjat în focul practicii neconvenționale, directe, forțând limitele cunoașterii și răsturnând spactaculos paradigme anchilozate. La ei fac trimitere – creatorii originali ai noului nomenclator de meserii zemoase și captivante: zulitori, bancomatiști, springari, decriptori în stele, capsatori, negustori de fantasme, experți în cabluri și terasamente ș.a.m.d. Precum vedem, îndeletniciri onorabile și la mare preț, din care se pot asigura bunăstarea și confortul atât de râvnite.
Ei bine, tocmai aceștia s-au întors cu viteză în România, după ce au încetat, probabil, s-o păteze. Ori, mai corect spus, au amânat ocările, dojanele, reproșurile și mustrările rostogolite nestins de-a lungul vremii. Deocamdată, Românica e valabilă, fiindcă îi recunoaște ca odrasle și le oferă, atât cât poate, terapie și adăpost. E drept că exigențele unora în materie de cazare și tratament nu pot fi satisfăcute aici – ei fiind obișnuiți cu cele mai înalte standarde în ”garsonierele” zăbrelite unde au rezidat perioade strict delimitate. Motiv pentru care unii, extrem de selectivi și pretențioși, n-au suspendat nici astăzi spârcuirea neamului și a autorităților din pricina insuficientei preocupări în a le asigura toată atenția și îngrijirea. Revendicări dealtminteri justificate, pe măsura contribuției lor la înflorirea avuției comune (fondul de pensii, de salarii, al asigurărilor de sănătate etc.). Ca să nu mai pomenesc de aportul lor în ”cercetarea” extinsă pe teren, în managementul resurselor feminine, al gestionării și valorificării echipamentelor electronice, a sistemelor IT și în alte domenii de vârf ale propășirii contemporane.
Pornind de la realitățile enumerate, ce constatăm? Că Țara, în datul ei esențial, îi (re)primește pe toți. Nu respinge pe nimeni apriori și nu interzice nimănui revenirea în patria-mamă, chit că destui compatrioți s-au întrecut (și se întrec încă) în a-i întina valorile și a-i subestima/torpila statutul în concertul celorlalte națiuni. Situație care nu dovedește doar absența minimelor noțiuni istorice, geografice și sociale despre Țară, dar și o lipsă incredibilă de bun-simț și caracter. Iar acolo unde nu-i caracter, nimic nu e… Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!? Îl regăsim mai degrabă în zornăitul arginților și în serpentinele mațului gros – două repere cruciale ale existenței și care, lesne observabil, parazitează obsesiv conștiința multor compatrioți seduși de magia procopselii cu orice preț și prin orice mijloace.
Contrastând puternic cu acest segment ”exotic”, avem cealaltă parte a paharului. Cea plină, stenică, ilustrată de semeni ce nu-și uită/reneagă obârșia, cunosc trecutul istoric și cred necondiționat în viitorul benefic al Țării lor. Indiferent de greutăți sau conjunctură, rămân aceeași oameni care – deși răspândiți prin străinătate – păstrează în inimă și minte atributele sacre ale neamului din care provin. Fără denigrări, resentimente și reproșuri interminabile, dar în mod cert cu fiorul nostalgiei și, evident, cu nădejdea proximei revederi. Căci, precum spuneam, România este și va fi a tuturor fiilor ei! Iar pentru asta, nu pretinde cine știe ce recompensă extraordinară, ci doar un minim respect.
… Te poți enerva pe anumite nereguli, pe unii politicieni venali sau pe unele aspecte reprobabile ale existenței cotidiene. Te poți irita, înfuria și protesta. Ești liber să-ți reverși năduful, tristețea, frustrarea, decepția și amărăciunea momentană ori de durată. Toate astea ca o defulare firească a nemulțumirilor acumulate gradual și răbufnite, deseori, vehement. Dar nu te poți supăra pe Țară în integralitatea ei. Pe tot ce reflectă și simbolizează ea, de la etnogeneză și până în zilele noastre. Politicienii vin și pleacă, garniturile suprastructurii se schimbă și ele, noi generații apar la orizont, dar Țara rămâne! Ea e nepieritoare, eternă, dincolo de interese, dispute, afaceri, conclavuri ș.a.m.d. Numai ea dăinuie, căci – vorba unui înțelept – pe lumea asta sunt multe țări, însă doar o singură Patrie!