Oficialii NATO afirmă solemn că, în ipoteza în care România va fi atacată de Rusia, Alianța Nord-Atlantică îi va sări iute în ajutor. Nu punem la îndoială bunele ei intenții, dar, simultan, ne curtează și câteva întrebări. Iar cea mai presantă este următoarea: în cât timp de la declanșarea agresiunii se poate mobiliza NATO, pentru ca intervenția să fie consistentă? Căci, în caz de convocare prea lentă, vom suporta (aproape) singuri șocul primelor lovituri ale inamicului. Iar ele sunt, de regulă, cele mai devastatoare. Împrejurare în care vom fi realmente carne de tun, sacrificându-ne în contul unei solidarități, cel puțin deocamdată, declarative. Fiindcă un lucru e clar: cei 5 – 6 mii de ostași străini, cantonați deja pe teritoriul țării noastre, nu ne pot asigura apărarea necesară dacă adversarul năvălește puhoi. Prezența lor aici e mai degrabă simbolică, având rolul de a descuraja un potențial invadator. Situație în care grosul trupelor va fi reprezentat de armata României, cu toate riscurile decurgând dintr-o astfel de perspectivă. Tocmai de aceea rapiditatea cu care se pot încolona forțele Alianței este esențială, reducând substanțial pierderile rezultate ca efect al unei invazii de mari proporții. Altminteri, soarta noastră nu va fi de invidiat.
Nădăjduim ca birocratismul – sau alte interese obscure – să nu împiedice sosirea la timp a sprijinului militar, de care, în condițiile unui război sadea, depinde supraviețuirea neamului. Primejdia la adresa României e mult mai mare decât pericolul vizând statele protejate de întinderi geografice ca obstacole naturale. Noi suntem chiar la graniță, la mică distanță de focarul bătăliilor, pe când alții, așezați mai convenabil pe hartă, nu resimt atât de acut amenințările la adresa securității lor naționale. De aici poate rezulta și o anumită încetineală în a suna alarma „instantaneu” – circumstanță cu posibile urmări tragice pentru noi, întrucât, în prima fază a conflagrației, ar trebuie să ținem singuri piept urgiei.
De-a lungul timpului, România și-a demonstrat coeziunea cu Alianța Nord-Atlantică, participând alături de ea în numeroase teatre de operațiuni. Din partea noastră, așadar, principiul solidarității a funcționat neechivoc și necondiționat, ca un element esențial al unității combatante. De aceea și sperăm ca însemnătatea sa să nu slăbească, iar spiritul său să domine și în continuare – la modul transparent și onest – conceptul interoperabilității salvatoare.
Există, desigur, acel faimos articol 5 al Tratatului Atlanticului de Nord. El se vrea o garanție a asistenței mutuale în caz de război. Motiv pentru care este și des-invocat, constituint temelia pe care se reazămă credința în randamentul său coagulant. Cu toate astea, însă, el n-a fost activat niciodată la capacitatea sa operativă, oferind o probă certă a eficienței sale. Încât, rămâne de văzut când și cum se va concretiza planul utilizării sale și, mai ales, volumul resurselor alocate îndeplinirii lui. Căci de asta depinde totul: armanent, tehnică, echipamente performante și, nu în ultimul rând, evident, soldați profesioniști.
Mărturisesc că tot ce mă preocupă pe mine, ca umil cetățean al patriei, este ca semenii, compatrioții mei, să nu moară degeaba. Vom fi ajutați? Foarte bine, vom ajuta și noi! Propta reciprocă să troneze echitabil, fiindcă nu există eroare mai gravă decât aceea de-a te jertfi în numele unor scopuri sau interese străine de motivația ta reală. Motivație ce provine din inimă și cuget, ca un impuls cu efect întremător pe scara priorităților adânc statornicite.
Am spus-o și repet. Dincolo de orice fundament, explicație sau justificare, războiul este superlativul crimei! El întrupează răul absolut, disoluția, calea spre neant! De bună seamă că ar trebui interzis prin lege, dar cine s-o facă?! Posesorii de bombe atomice, portavioane și bombardiere nucleare? Mai va! Nu și-ar submina singure poziția de „mari puteri”, autoritatea de care se prevalează în ochii celor ce n-au asemenea mijloace ofensive și defensive. Căci „superputerile”, oricât ar fi ele de strașnice, sunt mereu atacate din afară, nu?, astfel că siguranța lor statală se află sub un echilibru fragil. Într-un pericol permanent, pricină din care stau nesmintit cu degetul pe trăgaci, țintind tot ce mișcă și suflă la orizont.
Revin la întrebarea inițială – termenul de mobilizare efectivă a forțelor NATO – cu nădejdea că, la nevoie, sunetul goarnei nu va întârzia excesiv. În caz contrar, datorită procedurilor greoaie sau ale birocrației exagerate, închegarea armiei salvatoare ar putea dura nepermis de mult, răstimp în care noi, românii, vom cădea ca spicele, apărând valorile democratice ale Occidentului. Sublimă misiune, nimic de spus, doar că are un cost extrem de ridicat. Iar viața, zice-se, e neprețuită.