-fragment de roman-
Bărbierul meditează o clipă, după care, proptindu-și șoldul de marginea dulăpiorului, frânge o lamă în două și vâră o pânză în lăcașul briciului. Săvârșește operațiunea cu mișcări moi, devitalizate, surpat în sine. Clientul vrea să repete întrebarea, presupunând că nu fusese înțeles, însă abandonează ideea, căzând și el în același soi de apatie ciudată. Timpul și spațiul, parcă se decomprimaseră instantaneu, suferind amputări masive de substanță aglutinantă. De afară, din stradă, nu mai răzbătea pic de zgomot, încât liniștea încăperii se asocia deplin cu pacea chiliei monahale. „Nicicând, stimate domn! Nicicând!” Mischie cată uimit către frizer, ca și cum abia s-ar fi trezit din anestezie și habar n-avea unde se află. „V-am mai spus și rândul trecut că sunteți un idealist cu principii elevate, ce-i drept, dar prea minat de inocență. Vorbiți de spulberarea omului de către om și vreți să știți când vom învinge teroarea? Ei bine, răspunsul meu e unul singur: la praznicul pălămidei. Nici măcar în mormânt nu va fi tihnă, domnule Mischie, fiindcă și acolo, probabil, vom fi reciclați”.
Deconcertat de replica bărbierului, mușteriul are un moment de ezitare, apoi își recapătă siguranța obișnuită oglindită în timbrul refăcut al vocii. „Iar ați cotit-o pe glumă. De altfel, umorul nu vă părăsește mai deloc…” „Hm! E vorba mai degrabă de ironie. Și ea – precum se zice – e arma sufletelor tragice. Din păcate, ca simplu muritor, nu pot decât să remarc că elanul concurențial al unora e excesiv și strâmb. Motiv pentru care nu sunt optimist. Ca ins cu posibilități limitate, tot ce îmi permit să fac e să particip ca martor la evenimente ce-mi scapă de sub control. E și asta ceva, nu?, mai ales că și iedul asistă la instalarea bârnei de care va fi spânzurat și belit ulterior de piele”.
Mischie constată că frizerului îi renăscuse cheful de turuială și verva polemică, fapt ce îl metamorfozase vizibil. Nuanța pământie a obrazului se estompase, înlocuită acuma cu tușa mai proaspătă și vie a feței dintotdeauna. Severitatea uităturii se mai îndulcise și ea, păstrând doar mici străfulgerări de asprime când se fixa mai intens asupra interlocutorului. „Am înțeles că nu puteți fi optimist, domnule Gelase”. „Atunci, ați priceput corect. Așa cum nu pot fi nici modest”. „Adică?!” „M-am săturat de termenul ăsta! Modestia e un sentiment care ne amintește să nu exagerăm valoarea acțiunilor și a ideilor noastre. Judecând dintr-o asemenea perspectivă, e în regulă. Însă, concomitent, operăm cu o noțiune bivalentă. A fi modest presupune a fi simplu, decent, cumpătat, dar și mediocru, neimportant, banal… Cu alte cuvinte, chiar redus. Or, prostul, de obicei, e optimist, întrucât crede cu larghețe în orice, pe când istețul, de pildă, e sceptic, căci pune totul la îndoială. Auzi uneori, domnule Mischie, remarci absolut hilare: <<Ce modest e artistul cutare!>> Sau: <<Atâta modestie ca la maestrul X, mai rar!>> Aici se face o confuzie gravă între modestie și bun-simț. Ca autor, poți avea decență, sensibilitate, dar modestie – ba! Și asta, repet, fiindcă a fi modest mai înseamnă a fi umil, mărunt, insignifiant – adică exact contrariul calităților specifice unui artist autentic! Un creator veritabil nu poate excela în smerenie, întrucât s-ar nega pe sine însuși ca potență ziditoare, minându-și calea spre exprimarea liberă și originală. Omul hăruit posedă propriul ritm și scară valorică nesupuse impedimentelor <<terestre>>, ci numai forței și importanței ideilor personale. Iar darul său histrionic îl salvează de fiecare dată, împrumutându-i prompt masca adecvată circumstanței. Încât, domnule Mischie, din două una: ori ești smerit și rămâi un tip prozaic, ori renunți la modestie și păstrezi șansa ascensiunii”.
Considerațiile ex-studentului la psihologie vizau o arie aparte a spiritualității sale și Mischie cade iarăși în turbion meditativ. Adus în discuție în chip aleatoriu, subiectul țintea zona intimă a eului insuficient coagulat pe axa încrederii și siguranței individuale. Sigur, avusese încă din copilărie senzația că e altfel, că se deosebește de restul competitorilor și că, de multe ori, era imposibil să „danseze” odată cu ei. Ceva, sau cineva, îi spunea că în plămada inițială se mai adăugase un ingredient ce îl diferenția în hărmălaia nesecată a corului general. De unde venea acest sentiment al predestinării, care îl strivea cu presiunea sa, habar n-avea. Tot ce știa se datora impulsului tiranic și omniprezent de a-și depăși condiția, fie și cu prețul evoluției neconvenționale în sistem consacrat. Căutase în trecut nenumărate explicații apropo de situația-i actuală, însă nu găsise nicio lămurire satisfăcătoare. Și totuși, unele indicii se contopeau, formând un prim element pe treapta decodificării unei structuri caracterologice particulare, în care destinul semănase în exces și bune, și rele. Disertația lui Gelase îl aduse în preajma revelației, deschizându-i ochii. Un adevăr mare și lat se cască tot mai larg în fața lui, înfricoșându-l prin nuditate și semnificație. Să fie el un posibil răspuns al nesfârșitelor sale interogații? O concluzie surprinzătoare și tardivă a atâtor demersuri și cazne sufletești?
Cerându-și scuze, bărbierul dispare pe ușa mascată cu draperii încrețite, de culoare sidefie. Involuntar, Mischie îi urmărise mersul, deși gândul îi sta în altă parte. Își amintea limpede că încă de la o vârstă fragedă i se spusese constant că e rezervat. Nu rareori constituise o pildă de simplitate și sobrietate, mereu colectase aprecieri favorabile, particularizându-l. Acuma, rememorând comentariul frizerului, realiza, în sfârșit, că, referitor la propria modestie, ceva nu era în regulă. Odată infiripată ideea, ea se învolburează și crește în consistență, dilatând apoi orizontul conștiinței până la miezul transparenței. Când iluminarea se produce în toată dimensiunea ei, Mischie trăiește o senzație intensă de rușine. Dacă Gelase pusese semnul egalității între timid și mediocru, de bună seamă că același jalon există și între mediocru și netot. Iar el purtase o viață eticheta de „modest”, ca un imbecil patentat, ba chiar se și fălise cu asta, apreciind-o ca pe un titlu de onoare conferit absolut meritat. A trebuit să vină clipa de față și perorația bărbierul ca să priceapă un adevăr trist. Acela că nu fusese decât un gogoman, un nătărău bătând recordul la stupizenie și naivitate, hrănit copios din fibra credulității maladive și sedus de iluzia bunei rânduieli.
Când frizerul reapare în salon, Mischie îl măsoară cu neplăcere, ca și cum ar fi zărit o creatură ostilă, gata să-l atace. Nu-i convenea că Gelase îl „citise” iarăși ca la carte, „dezbrăcându-l” din nou de armura protectoare considerată impenetrabilă. Spiritul de observație al celuilalt depășea nota obișnuită, uimindu-l, dar cum să recunoască acest fapt? Nu putea să-i mărturisească, hodoronc-tronc, că avea dreptate și să-i dezvăluie că o existență întreagă confundase prostia cu modestia și că lopătase îndârjit în siajul ei, în vreme ce alții, mai orientați, reconsideraseră la timp decența, maturizându-se definitiv. De ar proceda așa, s-ar simți ca școlarul nătâng înaintea dascălului abil și sever, ce abia așteaptă să-și reitereze superioritatea pedagogică, umilindu-l. Spre ușurarea lui, bărbierul se apropie de scaun și, cu o mișcare bruscă, smulge pânza albă ce-i protejase bustul. „Și cu asta, basta!, domnule Mischie. <<Consultația>> s-a încheiat. V-am lustruit impecabil, puteți merge la bal”. Clientul îi mulțumește și-i înmânează contravaloarea prestației, însă nu se grăbește să plece. E sfâșiat de forțe contrare, una cu efect anihilant, cealaltă cu un minim impuls în planul concretizării vreunei idei. Deși dorită, reîntâlnirea cu Gelase nu-i produsese acea detensionare la care se așteptase. Dimpotrivă, fiorul tristeții se lățise și mai abitir, cufundându-l în cuva mohorelii vecină cu mizantropia. Ceva se interpusese între ei, picurând răceală. Ori, poate, era o simplă impresie iscată de sfera dramatică a confesiunii și amplificată ulterior în puseu emoțional. Dacă, îndeobște, suferința leagă, de data asta simțea că ea dezbină. Sau, mai corect spus, că zidește ființa în carapacea amarului strict individual, dincolo de care precaritatea punților de contact apare tot mai des, generând înstrăinare. Iar de aici la izolarea deplină distanța e infimă, schițând un alt tablou în care însingurarea secretă renunțare, evoluând până la disperare ca preambul al abandonului definitiv.
Frizerul păstrează în continuare tăcerea și spală ustensilele de ras în chiuvetă. Apoi, pe rând, le șterge meticulos cu prosopul. „E suficient să ne uităm împrejur, domnule Mischie. Avem motive de exuberanță?” „Cu certitudine, nu!” „Mai mult, la orizont, ne paște un pericol și mai grav: autorecluziunea, baricadarea în propria interioritate. Fenomenul va duce la durificarea sentimentelor înlesnind explozia instinctelor bazale în defavoarea afectelor pozitive. Va fi un dezastru centrat pe exacerbarea feroce a egocentrismului eliberat de orice cutumă sau interdicție morală. Vedem deja ce se petrece pretutindeni”.
Mischie constată similitudinea frapantă a concepției sale cu cea a bărbierului, care, deși mai radicală, include același miez fundamental al noțiunii de etică. Iarăși au păreri comune, din nou corespondează pe aceeași frecvență a bunului-simț nutrit de intenții viabile și axat pe-o logică matură. Ca și cum experiențele lor originare s-ar completa reciproc, concordanța opiniilor facilitează poate nu atât dialogul în sensul lui neechivoc, cât pătrunderea ideei dincolo de semnificația ei uzuală. Altfel zis, stoarcerea și contopirea ei în planul superior al rațiunii, unde tâlcul ascuns de până atunci capătă rosturi noi.
Când îl conduce pe Mischie la ușă, frizerul se înclină ceremonios, prezervând nota de sobrietate autoimpusă în răstimp. „Mi-a părut bine că v-am revăzut. Cine știe, s-ar putea să fie ultima noastră întrevedere”. „Cum așa?! Plecați?” „Nu, dar e vorba să se închidă unitatea”. „Mda… Mi-ați povestit că nu prea vă simpatizează conducerea”. „Și asta, domnule Mischie, însă mai e ceva. Criză de clienți. Cât v-am ferchezuit, a mai apărut cineva?” „Nu”. „Păi! Lumea nu se mai tunde și nu se mai rade. Iar în curând, nici n-o să se mai spele. Și astfel vom reveni la starea naturală invocată cu patos de unii filosofi și scriitori. `A-propos: știți că, mai nou, și jegul e acceptat ca factor terapeutic? Proprietatea aceasta s-a observat cel mai clar în antichitate. Patricienii romani aveau celebrele terme și se îmbăiau zilnic. Apă berechet și la diferite grade de temperatură. Curățenia lor trupească era exemplară și, cu toate astea, cheleau masiv și contractau nenumărate boli de piele. Barbarii, în schimb, împuțiți și zdrențăroși, care vedeau cada o dată pe an, erau imuni la afecțiunile epidermei. Mai mult: etalau coame și chici atât de bogate și de lungi încât rezistența lor le susținea corpurile când, în urma bătăliilor, erau vânați prin mlaștini și spânzurați de crăcile arborilor. Așa că și nespălatul are avantajele sale. Ține de un anume gen de <<confort>>”.
Adus din spinare, cu bustul acoperit de vechiul său tricou, clientul își masează lent obrazul neted. „Confortul ca element râvnit îndelung…” „Mda, domnule Mischie. Structural, cu toții avem o genă hedonistă, o înclinație spre plăceri. La unii e mai puternică; la alții – mai slabă. Chiar și pustnicii și asceții o au, numai că ei mai posedă ceva pe deasupra: o <<frână>> bună care acționează prompt și eficient, ori de câte ori boarea ispitei le testează tăria cugetului. Astfel se explică inaderența legendară la tentații, forța proverbială de a învinge vremelnicul și derizoriul, și de a rămâne fideli ideilor în care cred nestrămutat. Iar de ai un principiu în numele căruia ești dispus la sacrificiu, atunci nu poți fi decât un idealist devotat unei stări de spirit”.
Mischie observă că celălalt picase iarăși în vâltoarea teoretizării și-l măsoară cu interes reanimat. „Și care e starea de spirit a zilelor noastre, domnule Gelase?” „Păi, dacă o analizăm, ce constatăm? În primul rând, că ea a transgresat din zona preceptelor înalte în aria cotidianului prozaic, deschizând pârtie consumismului axat pe capacitatea de a devora orice și oricât. Mai abitir ca o ideologie, dispoziția invocată domină atmosfera generală, impregnând-o cu aburii unei magii în care atracția hedonistă constituie vioara întâi. Nu e limpede? Idealul desăvârșirii spirituale e înlocuit cu vraja împlinirii materiale, căreia i se închină tot mai mulți, ca într-o vastă și frenetică olimpiadă a elanului cumulard”.
„Pășind mai departe pe firul raționamentului dumneavoastră, aș zice că, orbiți de sclipiciul ambalajelor și de sonoritatea reclamelor, nu mai discernem nimic, nu ne mai interesează nimic. Preocuparea centrală rezidă în a sfâșia cât mai iute eticheta și de a extrage din staniolul lucios trofeul suprem: marfa! Ea ține loc de toate. Și de mângâiere sufletească, și de asanare organică, dar mai cu seamă de satisfacție <<metafizică>> derivând din simbolistica-i fetișizantă”. „Corect, domnule Mischie. Dintotdeauna, omul a căutat să conexeze utilul cu plăcutul, scop în care n-a ostenit defel. Nimic nu l-a împiedicat să-și procure mijloacele desfătării. Gena hedonistă și-a spus mereu cuvântul, iar când percepția a dobândit și suport teoretic prin legitimare filosofică, s-a impus și mai avan. Cultivarea plăcerii și evitarea suferinței, domnul meu, au devenit astfel laitmotive – aspirația ultimă și principalul criteriu axiologic al demersului uman. Că ea separă bucuria de binele moral și satisfacția de virtute, și că identifică fericirea cu distracția, nu mai are relevanță. Important e să trăiești clipa, s-o storci și să sorbi tot ce poți din ea”. „Ajungând astfel la cunoaștere?” „De ce nu, domnule Mischie? Referitor la asta: și aici asistăm la mutații și evoluții interesante. Reazemul conceptual se subțiază, în vreme ce abordarea practică, frontală, capătă relief tot mai pronunțat. Faptul se observă clar în noile raporturi premaritale ale tinerei generații. Ele exclud curtarea partenerului ca avanpremieră a legăturii conjugale și trec fățiș la <<obiect>>, ca mostră de sfidare a cutumei și de emancipare absolută. Ușurată de lestul atâtor preliminarii și preludii <<ridicole>>, relația curge oblu spre esență, penetrând glorios membrana prejudecăților anchilozante. Scurt, rapid și eficace, fiindcă nu-i timp de irosit. Seducția hedonistă lucrează, metamorfozând stimulii primari în plasma extazului binecuvântat și acceptat ca răsplată maximă”.
Mischie îl ascultase concentrat și, pentru o clipă, avusese impresia că se află în fața profesorului căruia îi ținuse uneori companie pe vremea gărzii la cămin. Gelase perorase ca la carte, de parcă s-ar fi găsit în amfiteatru, unde preda cursuri studenților. Lejeritatea rostirii și vastitatea cunoștințelor îl legitimau ca pe un posibil mentor cu har neechivoc. Din păcate, Mischie știa foarte bine că traiectoria acestuia nu mai putea fi corectată. Precum există un timp al semănatului și al rodirii, la fel avem și faza optimă a împlinirii personale. Când ea se mistuie, rămân nostalgia și regretul – umbra a ceea ce ar fi putut să fie, dar n-a fost dat. Cu ea trăim și ne însoțește sângerând până la moarte, iar deseori și dincolo de ea, ca o prelungire în infinit a suferinței originare.
„Pornind de la această realitate, domnule Gelase, gestul anahoreților de-a se retrage în deșert, renunțând la deliciile lumești, apare într-o lumină și mai vie. Neputând fi momiți cu fleacuri pământene și având, cum ați spus, <<frâna>> reglată, ei mai pricep, cu siguranță, și altceva. Ceva ce nouă, robi ai hedonismului triumfal, ne scapă momentan”. „Ne scapă, fiindcă eludăm dimensiunea metafizică a existenței și ne împotmolim prea lesne în concretul periferic. Vedeți dumneavoastră, aici se despart apele. E ca într-un concurs cu finiș întârziat și start impropriu. Cine câștigă și cine pierde nu vom afla niciodată cu certitudine, însă un lucru îl cunoaștem precis. Și el se referă la temeritatea actului în sine – acela de a forța chiar și imposibilul în dorința obsesivă de a descoperi ce se ascunde îndărătul lui. E un proces de autodezvoltare pe care unii îl plătesc scump și dureros, dar care merită tot efortul”.
Mischie adastă în aceeași poziție, nițel încovoiat, cu privirea împrăștiată pe aria pardoselii. O mimică ciudată îi marcase trăsăturile, rigidizându-le în sens hieratic, încât portretul oferit e însăși imaginea impenetrabilității. Observă cum Gelase, înșfăcând foarfecele, se precipită spre ușă și renunță să-i replice. Tocmai intrase un mușteriu, iar frizerul, cu o plecăciune ușoară, îl poftește pe scaun. Mischie e dezorientat, neștiind ce să facă în continuare. Bărbierul îi sesizează momentul de derută și-i întinde palma. „La revedere, domnule Mischie! Vă aștept și altă dată”. „Da, desigur… La revedere!”
Pe măsură ce se îndepărtează de frizerie, Mischie prinde aripi, ca și cum ar fi evadat dintr-o celulă. Lumina bulevardului, uruitul mașinilor și vânzoleala mulțimii îl rebranșează circuitului vital redat prin frenezia mișcării stradale. Brusc, spațiul unității lui Gelase devenise prea strâmt și, dacă ar mai fi zăbovit acolo, s-ar fi sufocat. În privința reîntâlnirii lor calculase greșit. Nu obținuse nimic în planul revitalizării sinelui, dimpotrivă, frizerul îi accentuase și mai abitir predispoziția depresivă, pedalând voluptuos pe coarda rea și distructivă a psihologiei umane. Din amfitrionul bonom și jovial de rândul trecut nu mai rămăsese decât o copie, un ins intrat într-un proces ireversibil de izolare și împietrire afectivă. Se dusese la el ca la un reper al despovărării sufletești, sau ca la forul mântuirii, dar nimerise peste un interlocutor vădit dezabuzat și erodat de propria-i suferință. Atmosfera, mobilierul, ustensilele profesionale – totul radia amprenta distinctă a titularului, împrumutând parcă durerea acestuia și proiectând-o apoi abundent în cuprinsul încăperii.