-pamflet-
Deunăzi, mi-a atras atenția o știre emoționantă. Într-un restaurant din Cluj-Napoca, un amburger costă doar… 6.000 de euro! „Atât de puțin?!”, mi-am zis. „Incredibil, dom’le!” Dacă prețul fripturii era de 2-3 milioane de euro, mai treacă-meargă, dar să dai pe o porție numai 6.000 de euro… Ce mai, chilipir curat! Un noroc porcesc să nimerești un tarif așa de redus și – vezi bine – la cheremul oricui. Până și cel din urmă amărât își poate permite un astfel de meniu, și tot îi mai rămân bani de chirie. Sau de medicamente, curent, mâncare, gaze etc.
Ferice de un asemenea patron, căci tare milostiv mai e! Să te înduri de toți clienții, oferindu-le hrană la un cost neverosimil de scăzut, te definește în primul rând ca om. Ca semen înzestrat cu însușiri sufletești de excepție. Și, evident, cu un bun-simț rarisim.
Pilduitoare, generozitatea marchitanului întrece orice imaginație, iar dragostea pentru aproapele său atinge praguri biblice. De aceea și vine prompt în întâmpinarea dorințelor compatrioților, punându-le pe masă produse de calitate superioară și, cum spuneam, abordabile oricui. Căci numai așa ne putem explica năvala mușteriilor, aglomerația cotidiană și volumul uriaș de marfă epuizată zilnic. Toată la prețuri coborând în vrie, care sparg asfaltul și debușează undeva în măruntaiele geologice ale planetei.
Să mai susțină careva că n-avem și noi oameni de caracter, smeriți până-n măduvă și sensibili la nevoile pălmașilor buluciți! Și care, în satisfacția lor deplină, se roagă nestins întru sănătatea patronului cu o fire atât de caritabilă, încât n-are asemănare. Iar stăpânul bistroului, drept mulțumire pentru stima arătată, a micșorat prețul hamburgerului, fixându-l la 5.999 de euro per bucată. Să vă mai povestesc ce efect a avut această reducere în conștiința poporenilor? Ce explozii de bucurie colectivă? Ce frenezie maximă și revărsări de gratitudine la adresa proprietarului?
De bună seamă că, uneori, cuvintele sunt inutile. Nici măcar ele nu pot reda integral magnitudinea unor decizii cu impact afectiv așa de manifest și de profund. Cum a fost și acesta al stabilirii mercurialului la un preparat culinar cu proprietăți magice, exact pe gustul (și buzunarul) populației. Și, mai ales, pe cheltuiala pensionarilor, care exultă de plăcerea risipirii creițarilor în contul trufandalelor gătite la standarde gastronomice nevisate vreodată.
Ca factor de progres, inițiativa e apreciată unanim, fiind la mare cinstire. Spiritul negustoresc, dublat de o trudă constantă, conduce, de regulă, la izbânzi financiare și inevitabilă validare publică. Ca în cazul de față, de exemplu. Cel al hamburgerului evaluat inițial la 6.000 de euro dărabul și vândut apoi – din considerente umanitare – la numai 5.999 de euro. O adevărată binefacere, nu? Mai mult: o pomană sadea, ca mărturie peremptorie a dărniciei față de gloata pestriță și nevoiașă.
În ce mă privește, i-aș sugera patronului să „scadă” și mai abitir tariful fleicii. La, de pildă, 12.000 de euro pe rație. La o asemenea valoare modestă, aș comanda pe neclipite o porție triplă. Și, ca udătură, neapărat o sticlă de șampanie. Nu din aia prea scumpă, ci una sub 10.000 de euro. Ca să simt și eu că trăiesc, mama ei de viață!
Acuma, abandonând sarcasmul, remarc un aspect simptomatic: nevoia pătimașă a unora de-a se da în stambă. Și cum o pot face mai vizibil, dacă nu recurgând la extravaganțe de tot soiul? La atitudini și acțiuni menite a atrage ostentativ atenția asupra lor, altminteri ar rămâne îngropați în anonimatul prelung și dureros. Ceea ce, pentru imaginea proprie, ar fi o lovitură catastrofală și, desigur, absolut nemeritată.
Pesemne că, în pruncie, indivizii în cauză au suferit crunt de foame și de sete, fapt ce i-a determinat ca, la maturitate, să se răzbune pe gurmanzii de odinioară. Iar ca modalitate de manifestare apelează la o armă cu efect garantat: șocul. Supralicitând în stil aberant valoarea unui produs, creează cadrul optim întru stârnirea și amplificarea la maximum a interesului. Cu cât mai frapant, ilogic și ciudat, cu atât mai bine. Amatori de exotisme culinare și de „raliuri” bahice se vor găsi mereu, fiind dispuși să onoreze orice sumă în contul unor servicii. Anvergura cheltuielilor nu i-a speriat niciodată pe noii parveniți, exceptând perioada de tranziție de la stână la periferia orașelor. Acolo au prins cheagul dintâi, care i-a propulsat apoi mai departe în buricul târgului și în cartierele selecte, unde au prosperat nestins, ocrotiți deopotrivă de cârdășii oficiale și de aripa șansei chioare.
Și iată cum simbioza dintre patronii localurilor de lux cu prețuri astronomice și tagma procopsiților postdecembriști a devenit emblematică. Primii încasează venituri fabuloase; ceilalți „investesc” sume exorbitante. Un schimb reciproc benefic ilustrând excepționale capacități financiare și disponibilități multiple de-a le fructifica. Unii în vad strict material, alții în numele prestigiului dobândit și care musai etalat, indiferent de cost și efort. În caz contrar, fala/renumele lor se duce de râpă, act inadmisibil și de neiertat. Noroc că au un scut impenetrabil, care îi apără de toate belelele. Un „hap” cu puteri miraculoase și la îndemână oricând: foștomocul de bancnote. Teancul, grămada, movila de parale clocite la voltajul agoniselii necurmate și suculente. Biletul de liberă trecere, pașaportul spre oriunde și orice, deschizătorul de drumuri și leacul tuturor neajunsurilor.
Joncțiunea patronului extravagant cu afaceristul culant dă naștere unui spectacol memorabil, în care oferta la preț fantastic consonează perfect cu cererea/mărinimia pecuniară a consumatorului. Excentricități, de altfel, lesne de înțeles, din moment ce potența plătitoare e la cote extrem de înalte și de reconfortante. Căci ce te reprezintă cu precădere în societate? Nu gologanii? Nu avuția, osânza, caimacul? Ce, se uită careva la tine în gură când abia poți rezema subiectul de predicat? Sau când reușești cu greu să citești o reclamă, necum un ziar ori carte? Ei, na! „Mălaiul” contează, bre, nu tâmpenii filozofice și fantezii bolnave! Crăpelnița e de cinstit, nu terfeloagele! Ce, halești hârtie? Ciugulești coperți sau cotoare roase de molii? Iete fleoșc! Bagi în plisc potol festiv, să joace globulele! Și ce dacă-i mai scump? Te oblig eu să cumperi? Îți văr laba-n gât? Pe un hamburger, la mine-n restaurant, cer cât vreau. Chiar și un milion de euroi. Dacă-ți convine, okei. De n-ai pițule – ura, și la gară!
O apreciere corectă, nu? Cinică, dar justă. Că patronul fixează prețul după cum îl duce mintea, e treaba lui. Dar dacă tu, ca mușteriu, ești dispus să-i accepți absurditatățile tarifare, e exclusiv problema ta. Adică decizia ta rațională, câtă vreme mai există și așa ceva.