Cea de-a doua carte din catena lirică „IUBIREA NU BATE LA UȘĂ” – apărută la Editura Brumar (2016) – este identică, în formă și conținut, cu perechea ei ivită în anul 2013 la editura omonimă. Grafica, numerotarea, așezarea în pagină, sunt similare, exceptând culoarea coperților. Până și numărul de file coincid (câte 161 de fiecare volum), încât, însumate, rezultă un tom respectabil, de 322 de pagini.
Dacă în opul din 2013 exista un gen de preambul (”toată averea mea de simțăminte”), așa se întâmplă și în lucrarea de față, unde depistăm același procedeu: ”din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”. Ca element introductiv, ambele enunțuri reprezintă, de fapt, idei-cadru – un veritabil reazem orientativ în imagistica afectivă a autorului.
În ”IUBIREA NU BATE LA UȘĂ” (partea a II-a), Nicolae Silade adâncește semnificativ percepția intimă despre infinitele ipostaze ale dragostei. Fiindcă, pentru poet, ” (…) Iubirea e cuvântul ce răsfață/Și sufletul și bogăția firii,/Când ale lumii frumuseți prind viață/Și se unesc ca-n prima noapte mirii. (…)” (XCI)
În siajul acestei autentice devize, bardul interpretează cu patos, pe toate gamele, partitura luxuriantă (și fascinantă) a liubovului. Poemele marcate cu cifre romane sunt de consistență tradițională, pe când cele ilustrate cu numere arabe cârmesc spre aria expresivității moderne. Toate stihurile de sorginte clasică (cu rimă) includ, la final, un adagiu cu tentă moralizatoare: ” (…) Abia atunci poți spune că trăiești/Din plin, când plin e-n fața ta paharul,/Iar grațiile toate, femeiești,/Încep să nască, chiar virgine, harul./Dar har de ai, nu-l risipi în bar,/Oricât ar fi amarul de amar!” (XCIX) Sau: ” (…) Dar, norocos, chiar de noroc mă tem/Și ca pe-un dar prea scump, nemeritat,/Te-alung în gând, în inimă te chem,/Apoi mă pierd în tot ce-am câștigat./Fiindcă iubirea, fără de noroc,/E ca scânteia, rece, fără foc!” (CII)
Ceea ce e definitoriu în lirica autorului se rezumă (în principal) la două aspecte: 1) intensitatea și franchețea confesiunii; 2) exaltarea reprezentărilor în nucleu emoțional. Nicolae Silade pare surprins de abundența și anvergura sentimentelor, care, pur și simplu, îl copleșesc: ” De-ar fi s-adun iubirile mărunte,/ Plăcerile trupești ce m-au sedus,/Aș înălța din pătimiri, un munte/Și le-aș privi, ca răstignit, de sus./Dar marile iubiri, azi tot mai rare,/Adânci asemeni marilor genuni,/Mi-au fost, și în cădere, înălțare,/O sumă de dureri și de minuni./De-ar fi s-adun iubirile-n iubire/Și cu un dor nestins să le măsor,/Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,/Iar tu ai fi deasupra tuturor./E-n dor atâta vis și adorare/Că doar iubirea poate să-l măsoare!” (CLV)
Ca și în primul volum al ciclului poeticesc, întâlnim și aici același belșug al simțămintelor generate de omniprezența interconexiunilor amoroase. De tutela ei, în fond, căci necurmata ei secondare nu înseamnă doar componentul stenic, despovărător, ci și tensiune și anxietate, decepție și înfrigurare. Într-un cuvânt – zbucium și tribulații sufletești cât încape, amplificând deseori zbaterea interioară la cote explozive, când se produce revelația/trezirea și poetul constată dezabuzat: ”Eu te-am chemat în fiecare clipă/Și-n fiecare loc te-am așteptat,/Ți-am dat și timp și spațiu, în risipă,/Iar tu ai risipit tot ce ți-am dat./Mi-ai văduvit și mica bucurie/De-a aștepta ceva neașteptat,/De a chema prezența ta târzie/Și, fără să mai vii, ai și plecat./Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,/Nu mai veni, în lumea dintre noi/E lumea care aș fi vrut să fie/După sfârșitul lumii de apoi./Dar lumile, oricare ar fi ele,/Fără iubire, sunt numai durere”. (CLI)
Nicolae Silade ipostaziază iubirea, conferindu-i atribute singulare în păienjenișul raporturilor interumane. Astfel, tot ce ține de nevoia împlinirii organice, imediate și profunde, debușează în habitatul erosului acaparator, dar și purificator prin translație emoțională cu rol de supapă în descătușarea psihică. Dominația sa este imperativă și continuă, ca o legitate imposibil de combătut. Nici măcar suferința extremă nu poate diminua sentimentul, care, amplificat prin forță imaginativă, dă – fie și tranzitoriu – consistență iluziei cu efect katharsic: ” îți mulțumesc dragoste că m-ai salvat de la pieire/îți mulțumesc iubire că m-ai depărtat de ură nu pleca/de la mine dragoste rămâi în inima mea iubire fără tine/sunt mort mai mort decât morții ce nu pot să moară. (…)” (99)
Permanentul recurs la afecte și mixarea lor febrilă în arhitectura pasiunii iscă senzația unui preaplin, chiar obsesie, vis-`a-vis de exteriorizarea și frecvența lor. Încât poetul pare supraîncărcat, mistuit de ispita confesiunii, ”teroarea” simțurilor și a neliniștii recurente. Antidotul la acest mănunchi de stări împovărătoare nu poate rezida decât tot în iubire. Atât ca proptă solidă și imediată, dar mai ales ca panaceu care șterge iute chinul și vindecă integral. De unde și încrederea în rolul tămăduitor al dragostei, în pofida atitudinii bivalente apropo de ea. Căci Nicolae Silade n-o fixează definitiv la ”rever”, însă nici n-o leapădă. Nu se dezice de ea, întrucât ” (…) Nu e iubirea ținta vieții mele,/Ci viața însăși e iubirea mea./Îndurerat sau fericit, sub stele,/Eu în iubire veșnic voi via.(…)”, dar, concomitent, o și ”ceartă” pe un ton în care furia și deznădejdea aglutinează simetric: ” O, de-aș putea să mi te scot din gând,/Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară/Din viața mea și-n locul tău să strâng/Doar gândurile mele de ocară! (…)” (CXIII) Sau: ” Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,/Oricât am face, despre noi, vorbire,/Căci azi ești mai închisă ca un lacăt,/Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.(…) (CIX)
Precum observăm, destule mâhniri și deziluzii, dar, finalmente și succesiv lor, lumina invadează din nou prim-planul existenței. Ceea ce înseamnă revigorarea, reanimarea optimismului, însuflețirea sentimentului mortificat pasager. Pe scurt – plonjonul în vria exuberanței, a simțirii intense, răscolitoare. A speranței renăscute, de necuprins, până ciclul se închide și survine recăderea, prăbușirea în sine, în hăul dezolării pustiitoare. Recunoaștem aici portretul clasic al creatorului de obârșie romantică (și neoromantică), al omului năpădit de interogații capitale și de ample zguduiri sufletești pe toboganul vieții. Acestea sunt jaloanele/reperele între care gravitează Nicolae Silade. Când gata să ofere femeii ”planeta pe tavă”, când dispus s-o ”scuture” vehement, bulversat de ingratitudinea, trădările și capriciile ei. Acest festival neîntrerupt al sentimentelor contradictorii ”dislocă” eul în două, amplificând senzația de angoasă până la pragul superior al suportabilității: ”Azi vreau să beau, să uit de toți, de toate,/De primele iubiri, de ultima,/De-atâta frumuseți închiriate/Lui <<nu se poate>> și lui <<nimenea>>. (…) (CXXII)
Construit pe eternul binom bărbat-femeie, volumul ”IUBIREA NU BATE LA UȘĂ” repune în circulație o realitate fundamentală a (con)viețuirii noastre. Aceea a dragostei sub toate formele și aspectele derivând din rostul ei crucial în prezervarea coeziunii intime, dar și a energiei sale distructive în plan personal. Încât poetul, captiv în plasa liubovului, suferă și exultă deopotrivă, invocând ardent o izbăvire mult-așteptată. Salvare care, desigur, i se cuvine ca răsplată meritată pentru caznele și umilințele îndurate din partea neastâmpăratului Amor.
Atât în poeziile de concepție tradițională (cu rimă alternantă), cât și în versurile narate, Nicolae Silade rămâne același prospector statornic și dibace al filoanelor afective încrustate temeinic în sinele galant. Lirica sa nesofisticată, directă, cuprinde acel ”ceva” care te invită la o posibilă escală în descifrarea unei taine vechi de când pământul, și totuși nouă: iubirea.
___________________________________________________
x) Nicolae Silade – Iubirea nu bate la ușă –
Editura Brumar, 2016, Timișoara