Trăiești realmente satisfacții majore când îți cade în mână o tipăritură destinată evocării unei excepționale individualități ziditoare. Și asta cu atât mai mult, cu cât somitatea în cauză aparține nației tale, fiind un reper inconfundabil în patrimoniul artistic al omenirii. Așadar, un motiv în plus întru nemurire (și) prin mijlocirea colii de hârtie – reazemul devotat al condeierilor de pretutindeni. Al celor ce, stârniți de luminișul faptului întregitor, rânduiesc cu folos testimoniul material lăsat de antecesori celebri. Asta ca să se știe și în continuare, căci, nu rareori, „mistria” uitării încheagă neînchipuit de iute „mortarul” amneziei și rugina subestimării gratuite. Din fericire, însă, se (mai) găsesc și entuziaști care, prin mărturiile lor încrucișate, înlătură primejdia trecerii în subsidiar, a aneantizării, în fond. Iar dovada că, într-adevăr, se întâmplă chiar așa, se va afla în cele ce urmează.
După ce a gospodărit întruparea volumelor „DESPRE IUBIRE” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016); „INSULA FIECĂRUIA” (Editura Eubeea, Timișoara, 2019) și „O SUTĂ DE ANI DE LITERATURĂ FEMININĂ ÎN ROMÂNIA” (Editura Eubeea, Timișoara, 2019), iată că prolifica scriitoare Nina Ceranu „păcătuiește” din nou! Ea îngrijește o lucrare intitulată „DOSARUL BRÂNCUȘI – ÎNTRE REAL ȘI IMAGINAR”, ivită la Editura Eubeea, Timișoara, 2022. Toate cărțile enumerate au apărut sub patronajul Fundației Culturale „Orient Latin”, al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film (UARF), și al Clubului de la Timișoara.
Volumul se deschide cu un interviu incitant, pe care sagacele jurnalist și reporter Vasile Bogdan îl ia cineastului și prozatorului Ioan Cărmăzan. Din dialogul sprinten al interlocutorilor, răzbat unele amănunte interesante – și mai puțin cunoscute publicului larg – despre marele sculptor Constantin Brâncuși. Întrebări ajustate, răspunsuri așijderea – o conversație atractivă având ca obiect o temă de certă rezonanță culturală.
Cartea e structurată pe două secțiuni: 1) Brâncuși, un român și 2) Brâncuși, românul. Prima parte, accentuat literară, aparține „Clubului de la Timișoara”, în care membri asociației își exprimă sentimentele/poziția referitoare la Brâncuși. Aici, pe acest segment, întâlnim un desant de 12 autori și care – în stil particular și cuget propriu – dau măsura aderenței la subiect. Aceștia sunt, în ordinea postării: Veronica Balaj – Joc de zaruri cu zeii. Constantin Mărăscu – Un norvegian la Brâncuși acasă. Anca Munteanu – Darul peren al unui vis. Manolita Dragomir – Filimonescu – La o masă cu Brâncuși. Octavian Dragomir-Filimonescu – O expoziție bizară. Silvia Negru – Comori în cer și pe pământ. Maria Nițu – La taifas pe un rotund de marmură din Impasse Ronsin. Constanța Marcu – Constantin și Peggy. Rodica Pop – Tezaurul Brâncuși. Olimpia Sârb – Sărutul. Nina Ceranu – Pe poarta stelară a visului meu nu se dă buzna. Doru Arăzan – Brâncuși. (Piesă de teatru).
În partea secundă – mai „tehnicizată”, cu intervenții teoretice – descoperim alți contributori remarcabili: Mirel Taloș (Vicepreședintele Institutului Cultural Român), cu eseul Despre Brâncuși. Sublimarea formei. Pavel Șușară – Atelierul, în ansamblul său, este însăși creația lui Brâncuși, actul direct al unei geneze comprimate. Cristian Tiberiu Popescu – Cine vrea să-l oprească pe Brâncuși? (Piesă de teatru). Matei Stârcea Crăciun – Sărutul – Poarta sărutului o abordare de hermeneutică endogenă. Volumul se încheie cu un colaj de gânduri și interogații esențializate ale autorilor fascinați de isprăvile și personalitatea faimosului cioplitor în lemn și piatră.
Întrucât, astăzi, nu mai avem informații inedite despre viața și opera gorjeanului „rebel” – ele fiind disecate la „moleculă” – autorii recurg masiv la ficțiune ca la o compensare a situației de fapt. Sens în care croșetează în vad imaginar secvențe relevante translatând virtualități în regim de supapă. „Împingând” concretul în plăsmuire, și invers, rezultă un spectacol al diversității incluzând aspecte specifice despre parcursul/devenirea/creația artistului, cu tot ce presupune ea: frământări, căutări, cunoaștere de sine, zbateri conceptuale, febra elaborării, caruselul raporturilor interumane ș.a. Toate sub sigiliul fecund al râvnei ziditoare, al desprinderii din arealul consacrat și al avântării mai sus, spre piscuri, către absolut.
În buchetul redactărilor dedicate artistului regăsim un numitor comun: admirația. Stima necondiționată. Prețuirea că e unul „de-al nostru”, valah neaoș, însetat de învățătură, de trudă zămislitoare și de infinit. El este compatriotul emblematic – omul sublimat prin opera sa, care și-a luat zborul în nemărginit, ilustrând latențele făuritoare ale neamului său. Și ce merită el, dacă nu recunoștința noastră, a norodului din sânul căruia s-a ridicat și, cu un curaj „nebun” și poftă de cunoaștere, a forțat nonșalant steaua norocului?
Exact pe aceste coordonate se suprapune brodajul narativ al autorilor. Iar recuzita „meșteșugărească” e însemnată. Ea cuprinde descripții sugestive, dialoguri subtile (mai ales în dramaturgie), sondări psihologice, retorici poematice, artificii stilistice… Exceptând piesele de teatru, compozițiile au, în general, forma unor crochiuri ca punct de plecare a unor (posibile) scriituri mai ample. Sunt mici nuclee epice cu randament germinativ, dacă se insistă pe extindere și transfigurare adecvată.
Intruziunea oniricului ori balansul „universului paralel” – alte elemente ca repere ale arhitecturii de „dincolo”. Coroborate cu fluxul realist, ele asigură încadrarea în limitele verosimilității receptive, a datului factual. Pendularea între bornele temporale sporește expresivitatea textuală derivând tocmai din ciocnirea contrariilor. Și care, precum observăm, împodobesc portativul literar aidoma unor fascicule irizând benefic pajiștea prozastică.
Constantin Brâncuși – asemenea lui Eminescu și al celorlalți corifei ai culturii naționale – are locul său bine stabilit în arta modernă autohtonă și universală. Iar dacă acest fapt s-a întâmplat, asta s-a datorat și apariției, în timp, a unor cărți în care geniul brâncușian e oglindit și păstrat mereu în actualitate. Exact așa cum se petrece și cu lucrarea de față – „DOSARUL BRÂNCUȘI – ÎNTRE REAL ȘI IMAGINAR”. Întrupată din imboldul generos al recuperării și promovării valorilor românești, ea reflectă atașamentul întru zidire și frumos. Căci frumosul în ambele sale ipostaze – natural și cel estetic – încălzesc deopotrivă și sufletul și mintea, constituind antidotul eșuării în zona cenușiu-crepusculară a vieții. A disoluției, în fond. Or – ne demonstrează Brâncuși – alternativa este creația. Măiestria ca forță descătușantă și trambulină a zborului pe curbura infinitului. Acolo unde acționează legi vag intuite, dar râvnite din răsputeri de semenii seduși definitiv de magia artei.