-scenetă-
Personajele:
SEXTUS VESTIBULUS – centurion roman
ANOMIS – nimfa apelor
SATYRUL – figură mitologică
(Un decor bucolic. Pajiște înflorită, chiparoși falnici, panglica unui râu ce irigă un capăt al peluzei. Din undele străvezii răsare o siluetă mlădie, diafană, înțolită în veșmânt alb, transparent.)
SEXTUS VESTIBULUS (monologând uluit): O, zei, ce văd aici?!… Minunea-ntruchipată pe falduri de arnici! Mirabilă făptură din aur și mărgean ieșind din apa pură cernută de Ocean. De-atâta frumusețe privirea-mi ostenește și simt cum vlaga se topește la para focului stârnit. Și dacă încă n-am murit, zeiță fără de prihană, e că-i servești acum drept hrană sufletului răscolit! Și iar mă-ntreb: tu cine ești?! Ai apărut de prin povești și, găsind un coridor, ai ajuns să biciuiești cugete de muritor! Ah, femeie neatinsă, nici în vis n-am pomenit întrupare mai aleasă zgândărind rana nestinsă! De-acuma, gata, sunt vrăjit! Să te privesc e un deliciu și-o să îndur orice supliciu ca să te admir! Din stare muribundă, chinuri sau delir, din orice naufragiu, tot voi găsi puteri ca să-ți aduc curatul meu omagiu.
SATYRUL (din dosul unui tufiș): Hi, hi, hi, ce prostănac! Pari căzut din vreun copac! Cap turtit și gol, de vită, prins în plasă de ispită!
SEXTUS VESTIBULUS (scoțându-și coiful): Unde, cine îndrăznește tihna să mi-o tulbure?
SATYRUL: Ești zdruncinat deja, iar până mintea să ți-o fure, nu mai e mult.
SEXTUS VESTIBULUS: Arată-te, mârșav ocult! Ce bălmăjești, ce vrei să spui?
SATYRUL: De ți-ai pune pofta-n cui, ai scăpa basma curată. Însă unde cumpăt nu-i, vei căra povara toată!
SEXTUS VESTIBULUS (furios): Pe Jupiter, creier de știucă! Vorbește mai pe înțeles!
SATYRUL: Ce-ai văzut țâșnind din valuri nu-i aievea, e nălucă!
SEXTUS VESTIBULUS: Piei, infamule! Ce-am zărit cu ochii mei – pot paria chiar și pe zei – e a lumii giuvaer altoit pe un mister. Nu vezi bine cum arată? Tu pe ce lume trăiești? De ce nu ții cu adevărul, pe ce motiv te îndoiești?
SATYRUL (chicotind): Ho, ho, ho! Ce tolomac! Dacă asta ți-e pe plac, fie!
SEXTUS VESTIBULUS: De la munte la câmpie, și mai încolo, către mare, nimeni n-a mai întâlnit o astfel de arătare! Farmec și voluptate, chemare și nebunie – totul geme-n darul vieții clocotind de pe sub ie. Statui din marmură, ivoriu, n-au strălucire mai cerească, deși nu-i vestală-n templu ori metresă-mpărătească. E floarea florilor, desigur… Un lujer cast și nepereche, ivit din unde străvezii, cu cochilii pe la ureche… La-ncheieturi – brățări din perle, iară mai sus, pe la grumaz, salbe din scoici multicolore. Algele din diademă întregesc chipu-i aparte, care-mprăștie întruna dor de viață ca la carte.
SATYRUL: O, biet soldat lăsat la vatră! Sabia ți-a ruginit… Ca să-ți croiești o altă soartă, de cea veche-ai tot fugit! Iar acuma, pe coclauri, și mai tare rătăcești, nevăzând cum trece vremea, necrezând că te-amăgești. Prea bine, dară, eu mă duc… În singurătatea mea de cuc aud și coaja cum oftează, și lespedea cum raportează tăcerile de pe uluc. Așa că nu mi-e silă de pustiu, dar de tine, sincer să fiu, chiar că mi-e milă.
SEXTUS VESTIBULUS (mirat): Milă?! Îți par așa de ramolit? Arăt cumva ca un tâmpit? Pentru compasiune, trebuie să ai o afecțiune, o meteahnă la vedere. Ceea ce la mine nu-i.
SATYRUL: Ho, nu te semeți! Hiba nu-i la suprafață, că doar nu ești oaie creață! Boala e lăuntrică, scormonind în măruntaie ca o limbă de văpaie pârjolindu-ți grav simțirea… De aicea și orbirea ce-ți întunecă gândirea zămislind în spasme roiuri de fantasme.
SEXTUS VESTIBULUS (răbufnind): Cum îndrăznești onoarea să mi-o terfelești?! Tu, căzătură, jalnic faun, cutezi a mă numi nebun?!… (Trage sabia din teacă și se năpustește asupra tufișului, dar nu mai găsește pe nimeni.) Pe toți zeii! Jupiter mi-e martor c-am vrut să-l ologesc pe tartor! Un țap smintit și plin de ură, cu bale de venin la gură, întinând tot ce-i frumos cu răsufletu-i hidos! (Se așază pe iarbă și privește spre râul solitar, căci, în răstimp, nimfa dispăruse.) Te-ai dus și tu… M-ai părăsit, crăiasă ce ai răsărit din spuma stropilor albaștri… Nu pot, nu vreau să cred că te-am pierdut a doua oară – chip gingaș și scumpă fecioară. (Pauză.) Mi-e sufletul îndurerat… În zadar m-am tot rugat la zei, că nu m-au auzit. Parc-au asurzit în păr, ori iau în răspăr implorarea mea fierbinte… Hm, de-acu’ înainte, ce să mai aștept? Prost sau deștept, totuna e, căci virtutea-i o povară ce te face de ocară ca pe ultimul nerod. Deși ghesurile rod, nădejdea mea se clatină. Parcă aș păși prin mlaștină, orbecăind întruna după picul de lumină prefirat pe boare lină dinspre toarta cerului. Acolo, la cumpăna bolții se leagă taina sorții ce împarte samarul. Uf, da’ cumplit mă încearcă amarul! (Se pregătește de plecare, când, din albia râului, apare iarăși nimfa. Centurionul se freacă la ochi, apoi rămâne cu gura căscată.) Pe cinstea mea că sunt înmărmurit! Să fiu eu, oare, astfel răsplătit? Să-ți văd din nou făptura diafană croită ca balsamul pentru rană?! O, zei! Mi-ați ascultat dorința și v-ați dat silința să mă fericiți îndată! Jertfă bogată am să vă aduc – pe pat de ferigă și preș din lăptuc – cu aromă de ambră și praf de mirodenii. Iar între timp, în veșnicul Olimp, ori chiar peste milenii, să pâlpâie nestinsă flacăra smerenii, ca semn al devoțiunii absolute! (Se apropie încet de malul apei, după care schițează o plecăciune, cu o expresie de năuceală pe chip.) Cum te strigă, zeiță de pe altă lume? De bună seamă c-ai un nume!?
NIMFA: M-au numit Anomis…
SEXTUS VESTIBULUS: Anomis… Sună plăcut, ca un lopătat de vis… Ori ca mângâierea fină zămislită-n cuva firii. Ce dă cep nedumeririi e…
ANOMIS: Mai tacă-ți fleanca aia! Grăiești ca un smintit! De unde-atâta vorbă, chiar n-ai ostenit?
SEXTUS VESTIBULUS (uluit): Cum?!… Ce spui?!… Am avut doar o impresie sau la mine te-ai răstit?!
ANOMIS (tăios): De vrei la mâna-mi să accezi, te întreb acuma franc: Ce averi posezi? Ai latifundii, băi termale? Sclavi, liberți, milioane de sesterți? Ești consul, tribun, magnat, ori membru în senat?
SEXTUS VESTIBULUS (coborând privirea în pământ): Nu, steaua mea… Nimic din toate astea. Mi-am apărat doar țara slujind de mic la oastea care…
ANOMIS (întrerupându-l): Destul! Observ că ești în uniformă, deși pari un fanfaron. Ce grad ai?
SEXTUS VESTIBULUS: De centurion.
ANOMIS: Aha, sutaș! Un statut cam marginal, când credeam în sinea mea că ești barem general.
SEXTUS VESTIBULUS (măsurând-o cu nesaț): Am fost mereu la datorie și n-am urmărit favoruri. Am luptat la suprafață, pe mare și-n subteran, iar acuma ies la pensie cu titlul de veteran. Recunosc că-n viața asta multe n-am realizat, fiind mereu în ofensivă, permanent mobilizat. Dar acum, lăsat la vatră, vreau familie să-mi închei. Și să scap de arme, gloată, de barbari și de mișei. De aia, când te-am zărit, am fost uimit de făptura-ți divină întrecând în armonie chiar și raza de lumină! De aceea, îți declar: pe al mirilor altar vei primi ofranda cea mai valoroasă.
ANOMIS (ciulind urechile): Zău? Ei, uite că mă faci curioasă.
SEXTUS VESTIBULUS (emoționat): O singură idee mă arde, mă animă: să-ți așez în palmă propria-mi inimă. (Brusc, oglinda apei se tulbură, iar nimfa piere în miezul vâltorii.) Stai, nu pleca! Mai am atâtea să-ți spun, comoara mea… (Tot mai îndurerat.) Rămâi! Aici suntem doar noi, pe pragul ăsta de zăvoi, unde te-am întâlnit întâia oară. Știi cât poate să doară dispariția ta? (Aude un râs ascuțit și se răsucește fulgerător pe călcâie.) Ah, faun nenorocit, iar ai apărut? Piază-rea, cobe blestemată! Mi-aș da agoniseala toată pe execuția ta! (Ascultă în continuare, încordat, dar chicotul nu se mai repetă.) Poate mi s-a năzărit. Sau o-i fi chiar aiurit. (Se ciupește de braț și se convinge că nu visează.) Dacă am conștiința trează, de ce sunt buimăcit?!