-scheci-
(Doi amici vechi – Gelu și Relu -se întâlnesc în fața unei farmacii și, după ce se salută, se hlizesc îndelung prin sticla întunecată a vitrinei. Unul dintre ei își consultă ceasul și clatină, nemulțumit, din cap.)
GELU (îmbufnat): Ce naiba, e ora opt și ăștia nu mai deschid! Mă ia deja cu frig de la tălpi.
RELU: Și pe mine. Teamă mi-e să nu se reîntoarcă gripa. Că și așa mă îneacă bolile.
GELU: Apropo! Chiar, nu arăți prea bine. Ce te supără?
RELU: Da’ ce nu! Am mai multe diagnostice și trebuie să mă internez. De aia și stau aici, la drogherie, ca să-mi cumpăr medicamentele.
GELU: Păi… nu le capeți de la clinică?
RELU (surâzând ironic): Poftim?! Ăia n-au nici măcar algocalmin, darămite alte hapuri! Noroc că mai găsesc câte o aspirină prin debarale, firide, subsoluri… Când am fost spitalizat, rândul trecut, ultimul paracetamol l-au depistat în lift și s-au încăierat trei secții pentru el!
GELU (uimit): Zău?!
RELU: Pe cuvânt! Până la urmă, după ce s-au păruit zdravăn, l-au împărțit echitabil, fiecare primind o parte din el. (Pauză.) Însă, acuma, altceva mă frământă.
GELU: Anume?
RELU: De unde să-mi târgui pat? Unul din ăla ușor și rabatabil, cu saltea.
GELU: De ce? Ți s-a paradit dormeza?
RELU: Nu. Dar, în salon, pe ce mă culc?
GELU (nedumerit): Adică?!
RELU: Patul îl duc la spital, fiindcă nu mai au niciunul. Le-au vândut pe toate la ruginituri și, la internare, musai să vii cu patul de-acasă. Și pe care tot eu îl urc la etaj, pentru că ascensorul nu funcționează de mult.
GELU (exclamând): Ca să vezi, dom’le! Am auzit eu câte ceva despre recenta primenire în sănătate. Probabil că ce se întâmplă astăzi prin spitale se subsumează noului concept al ”nimicului multiplu expandat”. E o abordare inedită și îndrăzneață, de ce să nu recunosc? Și, mai ales, de certă perspectivă, întrucât sfarmă convenția anchilozantă și instaurează generos liberul arbitru.
RELU: Bon, asta ține de teorie, însă practica te…
GELU (întrerupându-l): La baza oricărei acțiuni practice stă tot teoria. Adică ideea, viziunea… Fără ele, nu miști un pas. Rămâi tot prizonierul vechilor concepții. Or, progresul nu se hrănește din stagnare, ci din evoluție, înțelegi?
RELU (privindu-l insistent): Tu ai trecut vreodată prin spital?
GELU: Din fericire, nu. Dar fratele meu, da.
RELU: Și cum s-a descurcat?
GELU: În ce sens?
RELU: Al tratamentului, al rezultatelor…
GELU: A! Păi… câta mai bine. El nu și-a cărat de acasă decât noptiera, salteaua și tensiometrul. A prins încă perioada de prosperitate în care cazarmamentele nu dispăruseră definitiv. Asta s-a întâmplat mai încoace, din pricina celei de-a 234 – a reforme a domeniului sanitar.
RELU (examinându-și ceasul): E opt și un sfert, iar farmaciștii nu apar! De ce întârzie atâta?
GELU (croind o grimasă): Știu eu… Poate nu s-au trezit din somn. Da’, fii calm. Nu-s singurii care procedează așa.
RELU: Ce vrei să spui?
GELU: Sâmbăta, pe șaișpe, am fost la spectacol.
RELU: Muzical?
GELU: Nu, de teatru.
RELU: Și?
GELU: Nici ăia n-au început la ora anunțată, ci cu un ceas mai târziu. Prima oară, m-am înfuriat, firește. Eram obișnuit cu o anume disciplină, cu succesiunea normală și clară a evenimentelor. Apoi, am aflat că decalarea nu fusese accidentală, ci deliberată. Și știi de ce?
RELU: Habar n-am.
GELU (tușind protocolar): Pentru stârnirea la maximum a interesului.
RELU: Adică?
GELU: Simplu! Așteptarea induce, matematic, o stare de nerăbdare. Iar ea, la rându-i, potențează curiozitatea, amplificând dorința la cota de sus a recepției intime. Încât, vrei au ba, sentimentul participării devine imperios, copleșindu-ți întreaga ființă cu seducția-i irezistibilă.
RELU: Interesant! Și cum se numește piesa?
GELU: ”Tocătorul de nervi”. O capodoperă semnată de Prăduceanu Răsucel.
RELU (ridicând din umeri): N-am auzit de el.
GELU: Nici n-ai avut de unde. Omul e nou în branșă, dar s-a impus deja cu prima lucrare.
RELU (oarecum sceptic): E chiar așa de valoroasă?
GELU: Indiscutabil! Replici intuite, ecou surdinizat, fuleuri cu viraje strânse… Un neastâmpăr prospector transgresează mișcarea haotică în acrobații și contorsionări magnifice! Viziunea futuristă îl ferește de convenționalul plat și vetust al atâtor creații precedente. Dar, apropo de dialog: el nu e brodat pe limbajul clasic, uzual, ci pe atitudinea non-verbală axată pe gestică și expunere trupească.
RELU (nedumerit): Mai clar, te rog…
GELU (didactic): Întrucât, între actor și spectator mai stăruia un singur obstacol – veșmântul – s-a renunțat și la el. Astfel, s-a atins penultima fază a plasticității artistice, în care expresia corporală surclasează toate celelalte accesorii utilizate până deunăzi. Și aici mă refer, desigur, la costumație, recuzită, elemente decorative… Pe scurt, rămâne numai spuma, esența pură a nudității, care, pentru a se etala profund, n-are nevoie de acompaniament lingvistic sau de alte componente intermediare. Contează doar vizualizarea, încadrarea optimă și reacția stimul – răspuns, care e captivantă și intensă.
RELU: Ai amintit de penultima fază, nu?
GELU: Întocmai.
RELU: Și care e ultima? Ce mai urmează?
GELU (meditând o clipă): Ca etapă superioară… probabil că se va ajunge la… la disecția personajului.
RELU (tresărind): În plan metaforic, desigur…
GELU: Hm… N-aș fi atât de convins.
RELU: De ce?
GELU: Fiindcă interiorul e la fel de interesant ca și exteriorul. Iar cum avem autori și regizori cu imaginație fecundă… Înțelegi?
RELU: Aha! Se poate orice.
GELU: Cam așa.
RELU(mușcându-și buza inferioară): Baș că mă faci curios. Neapărat, voi vedea și eu reprezentația.
GELU: Du-te, n-ai să regreți. Să cunoști și tu arta modernă, breșele pe care le iscă în comoditatea interpretărilor noastre minate de anacronism tradițional și prejudecăți blamabile.
RELU (aranjându-și fularul): Dacă mi-o recomanzi tu, mă duc. Înainte de internare, că, apoi, nu știu ce se va întâmpla cu mine.
GELU: De ce? Te temi de ceva?
RELU: Nu-i vorba de frică, însă niscai rețineri am.
GELU: În ce sens?
RELU: Să nu mă molipsesc în spital. Intri cu o boală și ieși cu alta. Ori cu altele. Câte cazuri n-au fost!
GELU: Mda… Și mai ai de cumpărat și patul.
RELU: Exact. Și saltea, cearșaf, pături… Tot ”harnașamentul”. Asta într-o primă fază, că, pe urmă, cine știe ce musai să mai târguiesc. (Își consultă din nou ceasul și scrutează, îngrijorat, adâncimea străzii.) E trecut de jumătate și patronul n-a sosit!
GELU (corectându-l): Patroana.
RELU (indispus): Tot un drac! Credeam că ăștia sunt mai paroliști, dar te lasă să aștepți la fel ca înainte. Pe ăia, cel puțin, aveai unde și la cine să-i reclami. Acuma, ești la cheremul lor, iar de nu-ți convine – ura, și la gară! Cui să te plângi?
GELU: Și ce facem? Mai stăm?
RELU (ezitând): Știu eu… Să mai zăbovim nițel. Poate și-au băut cafeaua și apar.
GELU: Ai dreptate. Câteva minute în plus sau în minus, ce mai contează?
RELU: Parcă s-a mai îmblânzit frigul, nu?
GELU: Da. Nu mai simt așa răceala la picioare.
RELU: Nici eu, deși sunt mai vulnerabil. Una-două, mă ”perforează” virușii! Asta mi se trage de la sistemul imunitar slăbit. Adevărul e că nu trebuia să-mi scot amigdalitele.
GELU: Ce, nu le mai ai?
RELU: Nu.
GELU: De mult?
RELU: De la opt ani, de când m-a lovit o infecție majoră și era să mă curăț.
GELU: Aha, înțeleg… În definitiv, zi-i mulțam c-ai scăpat cu viața.
RELU: Da, însă m-am ales c-o sensibilitate accentuată. Cum scade temperatura, cum am necazuri. Nici apă rece nu pot bea. Răgușesc rapid și mă doare-n gât. (După o pauză.) Am uitat să-ți spun că am citit o carte excepțională.
GELU: Zău? Cum se numește?
RELU: ”Sceleratul culant”.
GELU: Și ce tratează?
RELU: E vorba de un grup infracțional de crimă dezorganizată.
GELU: Interesant! Presupun că e tot în spirit avangardist.
RELU (plescăind din limbă): Cred că e dincolo de el.
GELU: Hai, lasă-mă!
RELU: Nu glumesc. E ceva greu de definit, ceva ce ține de instinctul cumulard străvechi și resuscitat periodic în forma sa cea mai pură. Pe scurt, eroii acționează absolut independent, organizându-se numai la împărțirea prăzii. Metoda le sporește la extrem originalitatea, lăsându-le mână liberă în tot ce întreprind. E aici un sentiment atotputernic, de clan, dar nu în sens comun, tradițional, ci în acela al dezbinării profitabile. Aceasta e găselnița autorului, maniera sa nonconformistă spărgând tiparele și aprinzând imaginația. (Pauză.) Pe mine, sincer, m-a bulversat.
GELU: Nici nu mă mir. Din câte am înțeles, volumul are și alte conotații, care așteaptă descifrarea.
RELU (zâmbind): Oho! Și încă șuvoi! Dacă s-ar ecraniza, ar fi o bijuterie! N-ar avea concurență și ar putea servi ca material didactic viitoarelor generații pragmatice.
GELU (intempestiv): O clipă! Ce vrei să zici? Că lucrarea e un fel de manual de inițiere? De introducere în meserie?
RELU: Poate fi socotită și așa. Ca un îndreptar pentru eliberarea din canoanele perimate ale cutumelor uzate prin raportare permanentă la ele. Aici vorbim de emanciparea totală a individului ce-și găsește singur locul și rostul, fără a se mai subordona constrângerilor etice și normelor societății. E un imperativ pe care autorul îl folosește ca laitmotiv întru dinamizarea și orientarea personajelor spre orizonturi drastice și insolite, pe principiul ”decât șapte zile bou, mai bine o zi leu”. Nu e palpitant?
GELU (frecându-și vârful bărbiei): Mai ai cartea?
RELU: Da.
GELU: Mi-o împrumuți?
RELU: Firește. Chiar mă bucur, fiindcă vreau să aflu și opinia unui intelectual de calibrul tău.
GELU (cu modestie studiată): Ei, să nu exagerăm… Adevărul e că savurez volumele pe care majoritatea cititorilor nu le înțeleg, dar care, totuși, au fost scrise. (Pauză.) Nu crezi că e un curaj mare al scriitorilor?
RELU: De acord. Mai ales că nici ei nu le pricep.
GELU (surâzând eteric): Vezi, tocmai în asta constă farmecul creației. Niciodată nu ști cum îți iese. Și cu cât n-ai habar de ce faci, cu atât lucrarea apare mai strașnică și cucerește spiritele fine.
RELU: Paradoxul e doar aparent, căci nu reflectă realitatea în profunzime, ci fragmentar.
GELU: Până la un punct, vrei să zici?
RELU: Aproximativ.
GELU: Analizele pot fi diverse, iar subiectivismul…
RELU (retezându-i vorba): Atenție, vine!
GELU: Cine?!
RELU: Farmacista. Patroana.
GELU (cu siguranță): Te înșeli. Nu e ea.
RELU (consultându-și ceasul): Culmea, dom’le! E trecut deja de ora nouă! Și zac aci ca idiotul!
GELU (holbându-se în vitrina brumărie): Eu, unul, mă retrag. Vin altă dată.
RELU (observându-l cum se îndepărtează): Stai, omule! Te însoțesc și eu.
GELU (oprindu-se din mers): Păi… nu te internezi? N-ai nevoie de medicamente?
RELU (înciudat): Am, cum să nu! Și ce pot să fac? Să devalizez farmacia? Să fur pastilele? (Pauză.) Știi ceva? Îi dau naibii pe toți. (Se apropie de celălalt și-l ia ușor de braț.) Uite, la ”Piticul grizat” e deschis de la opt. Mai bine mă tratez c-o vodcă, decât cu hapurile lor nenorocite! Hai, ești invitatul meu!