În largul și generosul spațiu al literaturii autohtone viețuiesc o seamă de barzi. Ei simbolizează cealaltă latură a tipologiei umane – plutonul aparte al ”căutătorilor în stele”. Unii – mai smeriți și temători. Alții – mai râvnitori și avântați. Sunt și din cei șăgalnici, poznași, ori, dimpotrivă, reci și întunecați, cu chef de frondă și poftă de ”arțag”. Indiferent de încadrare, însă, cu toții au un obiectiv comun : lepădarea lestului originar și propulsarea dincolo de Infinit, acolo unde, probabil, vor afla dezlegările obsesiilor recurente.
Acestei categorii distincte îi aparține și poeta, prozatoarea, traducătoarea și jurnalista radio Veronica Balaj. Ea a publicat de curând un nou volum de versuri. Cartea s-a întrupat la Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici, Timișoara, 2011. Este, de fapt, o microantologie incluzând selecții bilingve (engleză și franceză) din cinci lucrări editate anterior : 1) Cu îngerul la arat / Ploudhing with the angel, Timișoara, Editura Mirton,1997; 2) Ritualuri de scrib / The rituals of the scibe, Timișoara, Editura Excelsior, 1999; 3) Băutorii de nepăsări / Sippers of indolence / Beveurs de nonchalance, Timișoara, Editura Artpress, 2002; 4) Poeme în civil / Poemes en civile, Timișoara, Editura Anthropos, 2006: 5) Exil de zi și noapte / Exil de jour et nuit, Timișoara, Editura Anthropos, 2010. Peste toate se suprapune însă prima secțiune – Podul Soarelui – stihuri zămislite mai recent, pricină din care au și fost postate în fruntea tomului.
Deși între poeziile antologate există falii temporale, ele nu modifică semnificativ percepția de ansamblu vizând stilistica uzitată. Veronica Balaj este o scriitoare experimentată, cu un palmares invidiabil ( n-ar ajunge o pagină întreagă pentru a enumera titlurile tuturor opurilor tipărite până acuma). Personal, nu cred în omul unei singure cărți, fie ea și genială. Puținătatea operei poate atesta și infertilitatea autorului, slaba lui înzestrare conceptuală. Evident că în literatură, și nu numai, primează calitatea, dar și cantitatea are importanța ei. De ce? Fiindcă ea relevă capacitatea de efort a implicatului, truda sa. Altfel spus, ne indică (cel puțin!) gradul ostenelii sale, intensitatea travaliului. Pe scurt – hărnicia lui. Și poate fi cineva acuzat/blamat pentru vrednicie?
-75-
Veronica Balaj cultivă predilect o lirică cerebrală. Pasiunea, deși prezentă, pâlpâie, în general, timid, obturată de ecranul autoironiei și al persiflării ”aristocratice”. Formula stilistică iute, percutantă, dă vad confesiunii eruptive, în ”vrac”, proiectându-se ca o marotă inconfundabilă. Ea polenizează masiv întregul portofoliu literar, fie că vorbim de poezie sau de proză. Derularea pe secvențe, în ritm sacadat și tensionat, constituie deja emblema casei. Putem afirma că autoarea dezvoltă chiar o atitudine ”combatantă” prin propulsarea energică și abruptă a sinelui provocat (și bulversat) de presiunea stimulilor. De aici și senzația de asprime a multor stihuri, care, însă, reușesc un fapt esențial : acela de a zgândări. De a urni cititorul din rutină, stârnindu-l, obligându-l, măcar pasager, la un plus de meditație în ”sarcină”.
Cu un model caleidoscopic al eului, poeta afișează mereu alte fațete, dar, în fond, rămâne aceeași. Ea zburdă în cocteilul vocabulelor, se alintă cât vrea, apoi, ”plictisindu-se” de joc, virează brusc în alt culoar interpretativ, unde se reîncarcă miraculos cu voltajul proximei runde componistice. Încât distincția dintre hârjoana cugetului și elaborarea temeinică, programată, e greu de stabilit. Și asta întrucât Veronica Balaj nu e un spirit convențional împăcat cu reguli formaliste. Ea respinge instinctiv canonul, cochetând în schimb cu noul în grilă modernă și postmodernă – zonă în care croiește, cu osârdie, sonorități lirice desprăfuite de suflul prefacerii.
Aidoma nonconformistului congenital, autoarea nu poate fi ”îmblânzită”și deturnată de pe șleaul ei. Există la ea o anume încrâncenare, o ardoare a rostirii potențată de o irepresibilă sete a creației. Regăsim aici un aspect definitoriu. Pe de o parte – imersiunea în cotidianul prozaic, dizolvant, pe de alta – refugiul orgolios în nișa fanteziei descătușate. Între cele două extremități se produce un recital al ”asamblării” imaginativ-substitutive generate (și dominate) de prezervarea ego-ului încorsetat de infinite determinări. Ceea ce surprinde la Veronica Balaj este tocmai acest balans necurmat în care exultarea nevinovată, de substrat ludic deseori, precede gravitatea sentimentelor trecute prin botezul focului. Dintr-un asemenea ”festival” al dedublării se țes imaginile reci, abrupte, frământate excesiv, ca și secvențele în care curgerea mai potolită a versului injectează prea puțin poezia cu unul din atributele ei cruciale : acela de a induce (și) fiorul stenic.
De o luciditate mereu vie, chiar dureroasă, poeta nu se expune, totuși, integral, păstrându-se ca o taină prelungită în viitor. La adăpostul armurii sale, Veronica Balaj continuă să se ”joace” nonșalant, însă, cu siguranță, să și sufere în solitudine, reflectând la meandrele și pidosniciile unei lumi așa de ciudată și de perisabilă. Cochetând tot mai pronunțat cu experimentul, ea scrie cu dezinvoltură (și exemplară hărnicie) poeme în proză și proză în poeme. Este modalitatea particulară de exprimare artistică și de poziționare în raport cu semenii și universul.
-76-
Pornind îndeobște de la o celulă epică și poetizând-o, autoarea exploatează intens propriul spațiu lăuntric, fără a eșua însă în intimism prin supralicitare ostentativă. Ea practică, în esență, un bolero poetic parțial ajustat, obținând efecte lirice remarcabile. Și asta cu atât mai mult, cu cât ele sunt un rezultat al ”cabrării” cerebrale și mai puțin consecința unui preaplin sufletesc. O conformație afectivă distinctă, cuplată cu experiența culturii, dar porționând livrescul în prize rezonabile, relevă profilul autentic și polimorf al creatoarei dedicate ferm și ireversibil artei. Încât microantologia ”PODUL SOARELUI” este o nouă mărturie a neliniștii ziditoare convertită în mirajul slovei și asimilată de către Veronica Balaj ca pe o parte organică a ființei sale. Fiindcă, mărturisește poeta, ”Captivă/în foamea zilei de ieri,/umbra mea se zbate,/strigă,/nu sunt Iona,/iar peștele nu-mi place/e prea fierbinte-aici/clipele/se lasă-n putrezit/de crin/roșu, suspin,/te văd indefinit… mă sperii/nu te pot rememora/decât până la bărbie/s-ar cuveni să te îmbrățișez/măcar de ți-aș reînvăța figura…/din ore descărnate/aș vrea,/pașii să ți-i pot număra/dar se amestecă/și nu mai știu/dacă vii sau pleci/arătai bine-n albastru/ți-o spun eu,/umbra ta,înrăită,/de înstrăinare/fără mine,/ești un cal jupuit/tragi din greu după tine/ziua ce vine/dualitatea noastră nu-i de-nchiriat”. (Dualitate)
____________________________________________________
x) Veronica Balaj – ”Podul Soarelui”,
Editura Fundației pentru Cultură și
Învătământ Ioan Slavici, Timișoara, 2011