(Tragicomedie în patru acte)
-fragment-
Personajele:
EDMOND COTEȚ – șeful clanului și patron al tavernei „La Beregata”
LORELAY – soția acestuia
ANGHEL – fiul proprietarului
GIANI – fratele lui Anghel
BLEJANCA – afacerist imobiliar
ROCO – angrosist
PREDICEL – cămătar
DORA – consoarta lui Mugurel
CASTOR – pădurar, fratele lui Edmond
ROMILĂ, zis Țambal – recuperator și gardă de corp
ȘTIUCĂ – proxenet
SULFINA – prostituată
ACTUL I
Un separeu din taverna „La Beregata”. Pereți scunzi, lambrisați. În centrul încăperii – o masă mare, ovală, și câteva scaune împrejurul ei. Lustra din tavan împrăștie o lumină puternică, de nuanță crudă, albicioasă. Scobită în zidul din stânga, o nișă dreptunghiulară, prevăzută cu rafturi, adăpostește un vraf de sticle cu băutură și pahare de diferite volume și formate.
S c e n a I
Edmond, Castor, Blejanca, Știucă, Romilă
(Toți cinci șed la masă, beau și joacă „Șaișase”. În restul localului e forfotă necurmată, căci abia amurgise, iar mușteriii sosesc și pleacă întruna.)
EDMOND (primind cărțile împărțite de Castor, cu care face tandem ): Acu’ să vezi cum îi chelim! La piele!
BLEJANCA (zâmbind ironic): Da, da! La vară!
EDMOND: Ce, nu crezi?
BLEJANCA (malițios): Cum să nu !? Te cred și în somn. Dea…
ȘTIUCĂ (întrerupându-l): Lasă-l, bre. Nu te lega de șefu’. Că și așa o ia pe coajă.
EDMOND (examinând cărțile): De data asta… ai nimerit-o. Trebuie să recunosc. Așa că… pas.
CASTOR: Și eu.
BLEJANCA: La fel.
ȘTIUCĂ (mimând supărarea): Ce naiba, rămân singur pe baricade? (Pauză.) Bine, dacă așa vreți… Pas și eu.
EDMOND (către Romilă): Tu nu mai zici nimic? Ce-ai amuțit ca mortu’?
ȘTIUCĂ: Păi… e mut din naștere, nu știi?
EDMOND: Mucles! Nu pe tine te-am întrebat.
BLEJANCA: Poate e sictirit că nu l-am poftit la joc.
ȘTIUCĂ: Sanchi! Pariez că a uitat și ce-a învățat. Altă dată, mai chibița, mai „trântea” cu părerea… Acuma, însă, e lemn.
EDMOND (din nou spre Romilă): Bre, ce dracu’ ai? Te-ai matolit?
ROMILĂ: Nu, șefu’… Da’ pe Știucă îl potcovesc eu!
BLEJANCA: Lasă-l pe codoș. Mai bine zi-i cum ai rezolvat daravera cu benzinarul. L-ai lămurit?
ROMILĂ (golind un țoi cu whisky): L-am. A încercat să mă vrăjească… da’ n-a ținut figura. Cică să-l mai păsuiesc. Că n-are încă toate lovelele. „Bă, i-am strigat. Îți bați joc de domnul Edmond? De binefăcătorul tău? Ți-a dat un împrumut, îl restitui cu dobândă, că patronul nu-i tac-tu ca să-ți dea pe daiboj! Așa că scoate paralele, până nu mă nevrozez!” Ce mai, am văzut că vrea să mă aburească și n-am mai răbdat. Când i-am proiectat două carabe în meclă și un șpiț în burtă, și-a amintit subit de datorie. Să vezi cum tremura când mi-a livrat marafeții! Ca piftia! A mai cârâit ceva în legătură cu camăta. Că-i prea mare, da’ i-am mai tras o labă, c-a tăcut definitiv. Auzi la el, corcitura! Să-l fenteze pe patron!
EDMOND (turnându-și în pahar): Bravo, Romilă! (Apoi, spre ceilalți.) Vedeți, asta înseamnă să ai un om de nota zece! Pe care să te bazezi. Oriunde și oricând. Dacă-i ordoni să mânce rahat, să-l înghită automat. Că numai așa dovedește că are conștiință și te apreciază. Altminteri, ești un zero. Un guguștiuc rătăcit în ceața nopții.
CASTOR (admirativ): Le rumegi la fix, frate-meu. Se cunoaște că posezi materie cenușie.
EDMOND (flatat): Ca să trăiești boierește, nu-ți trebe studii și filozofii simandicoase. Ai nevoie de altceva.
ROMILĂ: Eu știu de ce ai nevoie.
EDMOND (privindu-l cu interes): Ia s-aud!
ROMILĂ: De școala vieții.
EDMOND (entuziasmat): Felicitări, tată! Ai dreptate, să mor! Da’ știi ce mă bucură mai tare?
ROMILĂ: Î-î…
EDMOND: Că nu ești atât de sec precum pari. Ba, de mă gândesc în plus, îi depășești pe mulți la glagorie.
BLEJANCA: Și la forță. Unde lovește Țambal, zici că te-a trăsnit marfarul!
EDMOND (semețit): Eu l-am crescut. Și am băgat educație în el, nu jucărie. De aia e așa cum e.
ȘTIUCĂ: Păi da. Nu degeaba l-au poreclit „Țambal”, că bate ca la corzile instrumentului.
EDMOND (sorbind din pahar): Asta se cheamă să fii eficient. Adică rentabil. Mă jenează vreun
gușter? Pac – îl trimit pe Romilă. Nu-mi dă careva împrumutul la soroc? Țac – îl asmut pe Romilă. Comentează vreunu’ ceva? Hop – se trezește cu Țambal pe cap. Unde-l expediez, acolo se duce și cojește tot mai ca rindeaua.
CASTOR (trăgând cu sete din țigară): E valoros, pe bune. Și pe mine m-a ajutat. De aia și țin la el ca la un neam. Luminița, nevastă-mea, mi-a zis că așa un om milos n-a mai întâlnit. Când a fost la noi, ce crezi c-a făcut? S-a zbenguit cu mâțele și câinii, care nu se mai dezlipeau de el. Atunci s-a dumirit soția ce inimă de aur are musafirul.
BLEJANCA (îndepărtând cărțile de joc): Eu, unu’, nu mai am chef de „șaișase”. Mi s-a acrit deja. (Apoi, spre Romilă.) Te bagi tu?
ROMILĂ (ferm): Nu. Rămân pe margine.
CASTOR: Și eu.
EDMOND (cu o mină plictisită): Bine, ciumeților… Văd că dezertați în păr. Caz în care amânăm partida pe altă dată.
ȘTIUCĂ: De acord.
EDMOND: Tu n-ar trebui să vorbești. În seara asta te-ai nimerit în mână bună și ai câștigat. Precis că ai halit mult rahat la viața ta, că te cam paște norocu’.
CASTOR: Asta e drept, frate-meu. Numai pe mine de câte ori nu m-a rașchetat!? E băftos, dă-l în urzici! Da’ te și ajută la necaz. E și ăsta milostiv. Una – două, i se umezesc „felinarele”. Plânge.
EDMOND: Are sentiment în el.
ROMILĂ (aprinzându-și o țigară): De la rânză îi vine.
CASTOR: Ce?
ROMILĂ: Semi…tentul. Senti…mentul. Simți așa un gol în foale și ți se înmoaie balamalele.
EDMOND (bătând cu pumnul în masă): Atenție! Comanda la mine! Pregătiți pocalele, că vin și grătarele! (Toarnă băutură la fiecare și o dau pe gât, pe urmă umple paharele din nou.) Frate!
CASTOR: Prezent!
EDMOND (încruntat subit): Cum stăm cu buștenii ăia? Clienții mă presează, iar eu ce le spun?
CASTOR: Se face. Acușica se face… Mai nițel, să plece inspecția de la centru.
EDMOND: Și chiar e serioasă treaba?
CASTOR: Pe dracu! Inspecția lu’ pește. Au năvălit în haită, ca lupii, și au tăbărât pe agheasmă și potol, că m-am crucit. Însă, până nu se cară, nu mișc în front. Niciodată nu ști ce le trece prin devlă. Ăștia, când zic că dispar, atunci răsar, și viceversa. Nu te poți baza pe ei.
BLEJANCA (schițând un zâmbet): Și pe mine m-au verificat. Chipurile, corpul de control al ministerului. Mai degrabă l-ar fi botezat „corp de balet”, fiindcă se pricepeau micimanii la dans-durere!
Era să crăp de râs, nu alta! Eu le dădeam hârtii, date, cifre, iar ei mă întrebau de baruri și restaurante. Văzând cum pun problema, m-am prins că vor localuri deocheate și le-am livrat o adresă. Atât : o adresă și un plic cu marafeți, și am scăpat de belea.
ROMILĂ: Mișto, să mor în gherlă! I-ai tradus, fiin’că ai papagal și i-ai vrăjit. Aici, în construcții, e chestie nasoală. Nu oricine rezistă la…
ȘTIUCĂ (întrerupându-l): De n-ai vlagă-n boașe – adio! Te îndoi ca trestia-n vânt. De aia, musai să fii țapăn, altminteri…
ROMILĂ (retezându-i vorba): Ce te bagi peste mine? Când ciripesc eu, ciocu’ mic! Când parlești tu, eu tac.
EDMOND (strivind mucul în scrumieră): Țambal are dreptate. Trăncăniți pe rând, precum v-am instruit. Uite, de egzemplu, trupa lu’ Măligă. Păi ce, ăia-s oameni? Urlă ca sălbaticii, de te apucă groaza. Ioc maniere, ioc civilizație! La început, am montat niscaiva afaceri cu ei, însă, pe urmă, m-am lecuit. Nu-s de încredere. Unul dintre ei era trâmbiță la gaie – am aflat asta de la un gradat din poliție. L-am cadorisit cu câteva „bătrâne” și a turnat tot ce știa. Da’, apropo de poliție : m-a izbit o veste nașpa.
BLEJANCA: Adică?
EDMOND (pe ton coborât): Îl pașaportează pe Cotescu de la serviciul „Contrafurt”.
CASTOR (uimit): Chiar?! Păcat, că era băiat de zahăr.
BLEJANCA: Și cine-l înlocuiește?
EDMOND: Cică tot un inspector. Mănăstire. Detașat special din Capitală, ca să curme hoțiile.
ROMILĂ (scărpinându-se în coaste): Să fie sănătos. Matale, șefu’, n-ai de ce să te sperii. Ai firmă cinstită și achiți la timp taxele. Așa că ce să-ți facă? Să-ți sufle un chil de pene-n dună!
EDMOND (clătinând din cap): Hm… Nu-i atât de simplu. Plățile nu merg doar la fisc. Aici discutăm de un agregat cu multe rotițe. Și fiecare dintre ele musai unsă. Dacă nu – se blochează și rămâi în pană. Ceea ce n-am chef, deoarece am familie. Și vă am și pe voi, că sunteți tot parte din familie.
ȘTIUCĂ (umil): Să trăiești, patroane, și să nu ne uiți! Ai văzut, împreună, ne descurcăm. Însă pe cont propriu… e mai dificil. Concurența e aprigă și abia așteaptă să te înfulece.
BLEJANCA: Mda… De nu ești vigilent, o sfeclești. Te trezești falit și fără rost, numărând la stele. Eu zic să fim atenți și să ne orientăm bine și la timp.
CASTOR: Normal. Dacă nu ești pe fază, ratezi ocazia și-ți muști apoi degetele.
ROMILĂ (rânjind): Sau îți sugi ștrinfii.
EDMOND (înveselit brusc): Ha, ha! Mișto poantă! Auzi : „Să-ți sugi ștrinfii!” Ți-am mai declarat,
Țambal, că ai ceva în scăfârlie. Pari tu netot, da’ ești mai mult decât pari. (După o pauză.) Crezi cumva că am să uit cum l-ai potcovit pe țărănoiul ăla?
ROMILĂ (hlizindu-se): Ce țărănoi?
EDMOND: Ăla cu apartamentul. A ușchit-o de la coada vacii și voia să se facă orășean. Vai de steaua lui! Așa prostălău, vă jur, n-am mai întâlnit! Să vii cu teșchereaua stup de biștari, să te îmbeți mangă și pe urmă să pierzi toți banii – cine a mai pomenit? Și erau marafeții pentru ogeac, că-și vânduse nătărăul casa părintească. Aici, Țambal m-a ajutat angro, c-a pilit cot la cot cu el și l-a tras de limbă. Așa a aflat de comoara din servietă, pe care mi-a predat-o. Foarte frumos din partea lui, că așa l-am educat. Însă, totuși, mai am o bănuială.
ROMILĂ (concentrat): Care, șefu’?
EDMOND (îngustându-și privirea): Chiar mi-ai decontat toate lovelele? Nu ți-ai oprit și ție un procent?
ROMILĂ (scuturând energic din cap): Nu! Să orbesc dacă te-am trișat! Să moa…
EDMOND (săltând brațul drept): Bine, bine, nu te agita. Te cred. Am vrut doar să te încerc, ca să mă conving de sinceritatea ta. (Apoi, spre Blejanca.) Cum se numește lipsa sincerității față de jupânul tău?
BLEJANCA (prompt): Trădare.
EDMOND: Și cum se pedepsește ea?
BLEJANCA (inspirând adânc): Cu osânda maximă. Cu moartea.
EDMOND: Egzact. Fiindcă trădarea e cel mai greu păcat. Mai greu ca o crimă.
ROMILĂ (ferm): Nu egzistă! Crima e mai tare, pentru că omul moare. Pe când la trădare, nu moare nimeni.
EDMOND (ironic): Aha, s-o crezi tu! De înșeli sau vinzi pe careva, paguba e mai mare. Dacă ești spion și „latri”, câți ortaci nenorocești? Din cauza ta, pot răposa la grămadă. Zeci și sute de oameni. La fel – în armată. Cu un singur ciripitor, poți pierde războiul. Acuma înțelegi de ce trădarea e mai periculoasă?
ROMILĂ (golind restul de alcool din pahar): Păi, șefu’…
CASTOR (incisiv): Niciun „păi”! Chestia e clară : la omor, piere un singur ins. La trădare – oștiri întegi. N-am dreptate, frate-meu?
EDMOND: Sută la mie! Ai priceput dintr-un foc cum devine treaba.
ȘTIUCĂ (lăsându-se pe speteaza scaunului) : Dacă e vorba de înșelăciune și necredință, ce să mai zic? Nu e zi să nu mă mintă pițipoancele pe care le păstoresc. Adevărul e că ne trombonim reciproc
și ne-am obișnuit cu scornelile.
BLEJANCA: Vă prefaceți, asta e.
ȘTIUCĂ: Da. Important e să meargă treaba, iar clienții să fie mulțumiți.
ROMILĂ (către patron): Stai, șefu’, că pricep. Cu trădarea aia. Am văzut un film, mai demult. Era la Miami Buci, în America. Un tip fistichiu… vindea iarbă la elevi și studenți. Pipau frații și trăgeau pe nară în neștire. Într-o zi, l-a găbjit potera și l-au vârât la beci, ca să spună de unde are drogurile. A intrat groaza-n el, ce mai! Ca să scape de pârnaie, samsarul a „cotcodocit”. I-a turnat pe toți, iar poliția i-a priponit urgent. (Pauză.) Filmul a fost mortal, pe bune! Cu japițe, caft, urmăriri… Și ce esplozii! Ca la poligon! Mi-a plăcut al naibii când eroul, Feroman, și-a înecat gagica în bazin. S-a uitat fin la ea și i-a declarat : „Jesica, te iubesc enorm.” Iar ea i-a răspuns : „Ești singura mea dragoste.” Atunci, s-a întâmplat ceva ciudat. Pentru prima oară în viață mi-a curs niște lichid din ochi. M-am și speriat, zău, și am ușchit-o la felcer. Care mi-a zis să nu-mi fac griji, că n-am nici pe dracu. Așa am aflat că apa aia e lacrimi și că uneori picură la vale. Poa…
EDMOND (croind un semn cu brațul): Ho, că m-ai amețit! Tu, ori taci ca peștele, ori cârâi ca țarca! Ai vrut să ne explici cum e cu trădarea, nu? Mai precis : cum o pricepi tu.
ROMILĂ (fâstâcit): Păi… dacă unu’ dă din clanță, cad toți și e prăpăd. Se duce șandramaua de râpă.
EDMOND (cu un zâmbet de satisfacție): Observ că ți-ai revenit. (Pauză.) Bagă bine la cap : încrederea înseamnă putere. Iar puterea te duce la succes.
ROMILĂ: Adică la victorie, nu?
EDMOND: Întocmai. Nu vezi că ne ciocnim numai de adversari? Indiferent ce dregi, ce plănuiești, tot de ei dai! Și, de nu vrei să fii laș, adică târâtor în mocirlă, musai să-i înfrunți.
ROMILĂ (decis): Îi înfrunt, șefu’, să crăp! Le mut fălcile și le îndrept cocoașa. Numa’ să se lege de matale.
CASTOR (destupând o nouă sticlă și turnându-și în pahar): Fii calm. Nu se leagă nimeni de frate-meu. E prea deștept ca să pice în plasa ăstora.
ROMILĂ (cu o mină nedumerită): Care „ăstora”?
CASTOR: Fisc, poliție, primărie… Toate marafeturile astea care ne încurcă mereu. Din cauza lor, nu te poți dezvolta corespunzător. Numai tălpi și contre, legi și dispoziții, că ți-e lehamite, zău!
EDMOND (meditativ). C-așa-i. Da’ să ne întoarcem la proaspătul inspector Mănăstire. Se zvonește că-i fibră specială : șiret ca vulpea și crud ca șarpele. Dacă e real, vom avea de furcă cu el.
BLEJANCA (sorbind o gură de vin): Eu nu-s îngrijorat. Defel. Nu vezi că-s toți din același aluat? La început fac pe zmeii : că rup, că sparg… Intră în tine val-vârtej, ca să te intimideze. Pe urmă, dacă văd că reziști, o lasă mai moale. Atunci e momentul să le arăți nada. Le dai haraciul și-i strângi la mantinelă. Cum văd biștarii – gata!, i-ai vrăjit.
ROMILĂ (expansiv): Da, da, i-ai fermecat. Hi, hi! (Spre Edmond.) Matale, șefu’, îi vrăjești, iar eu le car la gioale. Hi, hi!
ȘTIUCĂ (strâmbând din nas): Și eu… ce? Oi sta cu mâna-n sân? Le vâr în așternut pipițe – trufanda! I-am ginit eu bine pă ăștia de-și zic „autorități”. Parcă-s fătați toți de-o mumă, așa seamănă între ei. Sunt morți după mălai și coapsă de muiere. Cum miros marfa asta, uită și de adresă, și de misiune. Din lei, devin mielușei, care îți halesc din palmă. După aia, îi ai la mână și-i dirijezi cum poftești. Poți să le pretinzi orice, că te servesc non-stop.
BLEJANCA: Normal. Îi șantajezi la pielea goală. Însă trebuie să fii prevăzător, fiindcă nu ști niciodată de unde sare iepurele. În…
ROMILĂ (întrerupându-l): Eu știu. Din cauza lui, s-a răsturnat în râpă.
BLEJANCA (mirat): Cine s-a răsturnat?!
ROMILĂ: James. Ăla din Miami Buci. I-a țâșnit urechilă înainte… iar tipu’ s-a speriat. Da’ asta nu e tot.
BLEJANCA (plictisit): Păi… ce mai e?
ROMILĂ (hlizindu-se): Când a parcat acasă, l-au lăsat nervii.
BLEJANCA: Pe cine?
ROMILĂ: Cum pe cine? Pe James. A damblagit instantaneu când a descoperit situația.
BLEJANCA: Adică?
ROMILĂ (transfigurat): Rojer, ortacul său din copilărie…
BLEJANCA (nerăbdător): Zi-i, bre! Ce te-ai oprit?
ROMILĂ: … îi înțepa nevasta.
BLEJANCA: Și?
ROMILĂ: Și-a pierdut uzu’ mintal și i-a decojit cu drujba. Da’ credeți că s-a potolit? De unde! Înciudat că l-a încornorat muierea, i-a aruncat și vila în aer. Însă, mai devreme, l-a căptușit cu plumbi și pe vecinul din dreapta, cu care avusese o belea în trecut. Cel din stânga a scăpat, că nu era la domiciliu în momentul respectiv. Pariez că James l-ar fi ras și pe el, fiindcă omul nu-l respecta ca lumea.
EDMOND (fluierând admirativ): Ăsta da bărbat! Are jar în organism!
ȘTIUCĂ: Ins de acțiune, ce mai! Ce proiectează, aia execută. Scurt!
CASTOR (pocnindu-și palmele): Punct ochit, punct lovit! Mortal gagiul, pe bune!
EDMOND (tăios): Auzi, dom’le! Să te trișeze femeia în halu’ ăsta! Când am snopit-o ultima dată pe Lorelay, joia trecută, i-am zis respectuos : „Fă, dacă mă înșeli în căsnicie, te cos în sac și te arunc în iaz. În casa mea nu permit destrăbălare!” Să vezi cum se milogea : „Edmonduțule, sufletul meu, nu mai da! Mămica te iubește oricând. Nu mai da, Edyșor, că-mi rupi coastele!” Da’ eu îi căram și mai des la pumni, c-am umflat-o ca pe-o păpușă de cauciuc. (După o pauză.) Ce mama dracului! Ordine și disciplină!
CASTOR (sughițând): Just! Fără ele… hâc… nu faci nimic. Unde nu-i ordine, e debandadă. Iar unde-i debandadă, e anarhie…
EDMOND (către Romilă): Cum se cheamă filmu’, bre?
ROMILĂ: Care?
EDMOND: Ăla de ni l-ai povestit.
ROMILĂ: A! „Iubiri încrucișate”. Ba nu : „Ura, și la gară!” Așa cred.
BLEJANCA (intervenind): Nu ești sigur de titlu?
ROMILĂ: Păi…
ȘTIUCĂ (repezit): Ce-o bălmăjești așa? Nici atâta memorie n-ai?
ROMILĂ: Bine că ai tu. Nu-mi vinzi și mie juma’ de chil?
ȘTIUCĂ (râzând): Ha, ha! Nu ți-ar ajunge nicio baniță, ca să-ți repari cerebelu’!
ROMILĂ (veninos): Te dai glazură, ai? Mă iei la mișto? Da’ nu ține figura. De-alde ca tine am „fumat” destui. Și știi care era diferența?
ȘTIUCĂ: Sincer, nu mă interesează.
ROMILĂ (întărâtat): Aveau un gust mai select. De „tutun” fin, nu de „mahorcă”.
ȘTIUCĂ (ricanând): Ia te uită! Acu’ faci pe deșteptul… Sau vrei să pari. Însă tot ageamiu rămâi.
EDMOND (izbind cu palma în masă): Ajunge! Potoliți-vă! Începeți să mă crizați! Ce dracu, nu mai e respect? (Părăsește scaunul și, apropiindu-se de ușă, o crapă nițel și aruncă o privire în sală. Apoi, reocupându-și locul, destupă o sticlă cu vin și una cu whisky, și umple paharele asistenței.)
BLEJANCA (ușor crispat): Ce, e ceva?
EDMOND: Nimic. Mi s-a părut că s-a întețit hărmălaia.
CASTOR: Înseamnă că e lume berechet.
EDMOND (cu satisfacție): E. Am dever fain. De doi ani încoace, merge brici. La început e mai nasol : până studiezi terenu’, „miroși” piața…
BLEJANCA (didactic): Și până stabilești contactele. Adică oamenii care te pot ajuta. Aici, trei
lucruri contează : creițarii, papagalu’ și tupeul. Dacă le ai, trăiești ca-n pampas, că fraieri găsești cu ghiotura. Nu vedeți? Unii chiar se cer jecmăniți. Și atunci trebuie să fii tâmpit ca să nu profiți. Aici e ca un joc. Care pe care. Dacă nu te frig eu, mă razi tu. Și de ce să bocească mama, când poate plânge mă-ta?
EDMOND (golind setos paharul): Bă, am mai spus-o și repet : gură de aur ai! Se cunoaște că ai carte. Și, cum îi zisa, cine are carte, are parte. Da’ schema asta nu e întotdeauna valabilă. Eu, de-o pildă, n-am carte, însă parte am. Și știi de ce? Fiindcă am școala vieții. E drept că nu-mi dă patalama și nu-mi cere examene, da’ te instruiește cum nu înveți la facultate. Bagă la practică în tine, de te îndoaie!
BLEJANCA: Tu n-ai nevoie de diplomă. Așa că nu te agita. Compensezi prin altceva.
EDMOND (clipind șiret): Știu prin ce. Sunt tare la artimetică.
BLEJANCA: Exact! Ăsta e talentul tău. Ești as în socoată. Iar asta înseamnă că ai mintea adunată și te pricepi să conduci o afacere.
EDMOND (flatat): Bravo, colega! Cu ortaci ca voi, cum naiba să nu reușești? Doar neghiobii o dau în bară, deoarece nu se asigură de reazem. Ceea ce nu e cazul la noi, unde suntem ca-n familie. Ori, mă rog, pe-aproape. (Se apleacă peste masă și întinde degetul arătător spre Știucă.) Iar tu să nu-l mai provoci pe Țambal. Lăsați dracului ciondăneala! Vrei să distrugi armonia din familie? Să audă nașu’ ăl mare și să ne ia la refec? Zi-i, asta vrei?
ROMILĂ (repezit): Nu-l mai înghit! Îi trag în freză, să orbesc!
EDMOND: Mucles! Vorbești când te întreb. Clar?
ROMILĂ: Da, șefu’…
EDMOND (către Știucă): Spune, cauți scandal?
ȘTIUCĂ (timorat): El e de vină, nu eu.
EDMOND: Vă hârjoniți cam des și nu pricep de ce. Care-i motivul?
ȘTIUCĂ: I-am livrat o „porumbiță”.
EDMOND: Și ?
ȘTIUCĂ: L-am rugat să fie blând, să n-o strice. Adică să se poarte frumos, că era nouă în branșă. Țineam la ea, pe cuvânt, și o păstram special pentru amici. De aia i-am și dat-o. Însă căpcăunul, Țambal, ce-a făcut? (Se oprește din relatare, deșartă whisky-ul din pahar și-și aprinde o țigară, răstimp în care toate privirile sunt ațintite asupra lui.) A dejghinat-o, asta i-a făcut!
ROMILĂ (vehement): Minte! Parașuta a încercat să mă rașcheteze de mangoți. Am prins-o cu portofelu’ în mână. Credea că dorm și n-o văd. Pe urmă, normal c-am presat-o nițel, că doar nu era s-o decorez.
ȘTIUCĂ (stârnit): Nu-i adevărat! Carolina a scăpat pe geam și am umblat câteva zile după ea, până am găsit-o la un văr de-al ei. Încă era înspăimântată de ce i se întâmplase și mi-a jurat că așa un nebun n-a mai întâlnit în carieră.
ROMILĂ (pălind subit): Eu nebun?… (Apoi, tremurând, spre Edmond.) Șefule, îl omor! Automat îl sugrum! În timp ce mă luptam cu adversarii lu’ matale, labagiul ăsta se pitea sub fustele curvelor! Iar acuma vine și mă jicnește, că nu mai pot de nervi!
EDMOND (concesiv): Ho! Ho, bre! Calmați-vă! Habar n-am cine are dreptate. Nu-s judecător. Însă un lucru știu precis : voi doi sunteți aripile mele. Stânga și dreapta. Dacă lipsește una, nu mai zbori. Adică faci treaba pe jumătate sau n-o faci deloc. Și atunci cine rămâne în pagubă? Noi, anume toți. De aia vă propun să lăsați prostiile astea și să vă împăcați.
ROMILĂ (surescitat la culme): Șe-șefu’, eu cu ăsta nu mă împac! În veci!
ȘTIUCĂ: Nici eu! Îi filează o lampă, zău. Ce o lampă, tot ecranu’!
CASTOR: Patronul are dreptate. Lepădați gâlceava și să trăim în astâmpăr. Că viața-i scurtă și nu ști când te țucă popa rece.
EDMOND: Corect! Cearta nu duce nicăieri. Iar eu vă repet : pune-ți frâna și îmbunați-vă! (După o pauză.) Hai, ce mai așteptați?
ȘTIUCĂ (nedumerit): Ce, „hai”?!
EDMOND: Dați-vă mâna! Aci, în fața mea.
ROMILĂ: Dom’ Edy, eu…
EDMOND: Gura! Executați ordinul! De nu, vă ia gaia pe amândoi! Vă tai de la rație și vă bag în ceață! Ați înțeles?
ROMILĂ (ridicându-se de pe scaun): Șefu’, eu mă retrag…
EDMOND (cu duritate): Nu pleci nicăieri! Stai și te reglezi cu Știucă!
ROMILĂ (încrâncenat): Nu bat palma cu peștii! Nici mort!
EDMOND (îngustându-și privirea): Ceee?… Mă sfidezi?! (Apoi, furios, către parteneri.) Vedeți, crești șarpele la sân, iar pe urmă ce face? Te trădează. Adică nu-ți ascultă comanda, care e sfântă și nu se discută. Booon! (Înșfacă fulgerător o sticlă și-o azvârle în fruntea gealatului, care se clatină nițel înainte de-a se prăbuși la podea. Imediat, sare de pe scaun și izbește cu picioarele în victimă, până când ceilalți se aruncă pe el și-l opresc.)
CASTOR (îngrozit): Lasă-l, frate, că-l ucizi! Ai milă de soarta lui!…
EDMOND (gâfâind): Sămânța… cui l-o altoit! Să mă… să mă înfrunte pe mine?… Pe mine, măăă?!… Eu… care i-am dat… o pâine? Asta-i recunoștința? Adică… să nu contez pe el… când îi ordon ceva?!…