-pamflet-
Micul meu fler jurnalistic mi-a „șoptit” că, la un moment dat, dl Crin Antonescu va reapare în prim-plan, după o lungă perioadă de hoinăreală. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar nu (re)venind ca simplu membru de partid, senator sau deputat, ci, pur și simplu, în postura de candidat la funcția supremă a României! În numele cui? Al celor trei formațiuni super-pro-europene – PNL, PSD, UDMR și minoritățile la fel de atașate structurilor suprastatale continentale.
Așadar, dl Antonescu se află pe cai mari, iar reîntoarcerea sa insuflă multă nădejde celor ce l-au propus și-l susțin în campania electorală. Unii îl privesc ca pe un dar ceresc picat la țanc. Un salvator chibzuit, integru, menit a scoate țara din colaps. Alții, din contră, îl contestă nesmintit, reproșându-i păcatele din cariera politică anterioară. Sunt și din cei ce îi admiră faconda aurită, seduși de sprinteneala cu care înșiră slovele pe buze. Detractorii, în schimb, afirmă că, dincolo de vorbe ticluite, „n-are nimic în cap”. Adică, e sec, gol, cu exprimare spilcuită, e drept, însă lipsită de conținut. De substanță întregitoare, fiindcă ioc „măduvă”, material sigur, palpabil. Discursul lui e bun doar pentru a capta atenția inițială, ca apoi să basculeze într-un verbiaj găunos și logoreic, cu accente demagogice și populiste evidente.
Cum-necum, i se impută vrute și nevrute, dar mai cu seamă două culpe: a) distrugerea USL-ului și b) îmbrâncirea la cârma Statului a zisului Klaus Werner Iohannis. Două isprăvi cu dl Antonescu în rol de vedetă și cu urmări nefaste, pe care le resimțim și astăzi din plin. Tocmai de aia, pornind de la gravitatea faptelor, ne punem unele întrebări firești. Câteva interogații reactualizate odată cu înturnarea triumfală a dlui Crin pe scena politică autohtonă. Iar printre ele, cea mai importantă este următoarea: Ce l-a determinat să ni-l vâre pe gât pe cetățeanul Iohannis?! Ce argument l-a răscolit, ce l-a vrăjit într-atât, încât să-l cocoțeze în fruntea României?! A fost cumva fermecat de inteligența lui?! De carisma sa unică?! De rațiunea sa sclipitoare?! De fluența și profunzimea dialogului?!
Cârcotașii afirmă că dl Antonescu i-a dedus capacitatea intelectuală din suma celor 193 de centimetri înălțime ai favoritului său. Și pe care dl Werner îi poartă cu nedisimulată mândrie, scrutând zarea de la catul superior al staturii sale impozante. Asta l-a încântat cu deosebire. Și încă ceva: incandescența uităturii. Arsura ei magică, în care dl Crin a deslușit infinite resurse culturale mufate pe calandrul solid al meditației filosofice extrase din filonul cunoașterii absolute.
Dincolo de asta, însă, mai circulă și alte zvonuri ciudate. Potrivit lor, dl Antonescu ar fi fost șantajat – pricină din care „statul paralel” l-a silit să ni-l ofere cadou pe formidabilul Klaus. O fi sau nu așa, habar n-am, mai ales că în politica băștinașă totul e posibil. Dar, până una-alta, și înainte de-a ajunge „președinte”, dl Crin Antonescu ne e dator cu niscaiva răspunsuri. Cu oarece explicații, ca să știe întreg natul ce s-a întâmplat odinioară cu adevărat. Ce s-a petrecut atunci, de ce s-a destrămat promițătoarea Uniune Social Liberală (U.S.L.), cine e principalul vinovat? Ce motive au stat la baza dinamitării ei, după un debut încurajator și dorit de majoritatea populației încrezătoare în tandemul PSD-PNL? Iar în loc de o guvernare comună, a convergenței sistemelor, ne-am trezit cu proiectul făcut țăndări și cu inimitabilul… Werner pe post de șef al Statului! La toate aceste nedumeriri, dl Crin musai să răspundă. E obligat la confesiuni, întrucât asupra sa planează suspiciuni serioase referitoare la integritatea morală, conexiunile subterane, legăturile cu structuri alogene de influență și finanțare etc.
Interesantă reanimarea dlui Antonescu, după un lung interval de „hibernare” (sau de „conservare”) prin cele străinătățuri! Precum constatăm, e aidoma de locvace și dârz în uitături, cu aceeași gargară laminată și gesticulare desfoiată. Cu obraz identic, luciu feciorelnic și ochi limpezi oglindind sincerități de nedescris. De aia și mizăm pe franchețea sa proverbială convinși că, finalmente, ne va lămuri cu rolul jucat cândva în „arheologia” politică indigenă. Și pe care, acuma, cu propta partidelor hiper-europene, vrea să-l reia, spre – evident, nu-i așa? – fericirea și bunăstarea norodului.
Nobile intenții, nimic de zis, dar, până la „înscăunare”, să ne dezlege, barem parțial, misterul ascensiunii fulminante a marelui Iohannis la manetele Puterii. Încât, repet: ce l-a captivat la Klaus?! Ce l-a încântat?! Pare-se că Werner l-a fascinat întru totul, aruncându-l din extaz în sublim, iar de acolo în absolutul rezervat doar nemuritorilor! Așa că, siderat de anvergura spiritual-anatomică a preferatului său, dl Crin l-a confiscat ad-hoc și ni l-a livrat gata montat, ca pe un produs de maximă complexitate și garantat sută la mie!
Nu știu dacă vom descâlci vreodată șarada asta. Enigma inspirației în preajma unui ins dotat expres întru exercitarea funcției supreme în Stat. Doar dl Antonescu ne poate lumina apropo de evenimentele derulate odinioară. Numai el e în măsură să ne explice secretul delectării intelectuale savurate lângă Klaus. Omul providențial, indispensabil – adevărat as în arta guvernării, simbol al dinamismului creator și rob al muncii pe brânci în folos obștesc.
După ce va răspunde onest acestor chestionări, probabil că dl Crin va recolta un snop de voturi în plus. Românii sunt inimoși și lesne de înduioșat cu povești și istorisiri ce se pierd în sorbul timpului. Și care nici nu pot fi verificate în mod obiectiv și logic, fiind (răs)tălmăcite în fel și chip. Însă dl Antonescu le va limpezi, cu siguranță, mărindu-le până la opacitate transparența. Cum? Utilizând aceeași turuială lingvistică atestând prezența în absență, și invers. Același amperaj verbal altoit pe reacții motorii stufoase și sonorități expresive similare cu vaierele unui polizor uitat în priză.
Cu un asemenea râvnitor la președinție, tripticul partinic PSD, PNL, UDMR, poate sta liniștit. Dl Crin are toate șansele să câștige alegerile. Însă nu e clar ce atitudine va adopta până la final. Dacă va dezerta în ultima clipă și, în disperarea-i cruntă, își va lăsa baltă ciracii? Un astfel de scenariu nu-i exclus – susțin detractorii – raportându-se la antecedentele impricinatului vizând abandonul spontan și adeziunea instant. Unii, mai concesivi, le-ar trece la capitolul „capricii” sau „țâfne” infantile; alții – la imaturitate politică și habarnism congenital.
Mă rog, fiecare cu părerea și preferința sa, chit că, în privința datului din mâini și al ridicării din umeri, actualul pretendent la președinție copiază un alt personaj faimos al democrației noastre postdecembriste. Și căruia i s-a cerut imperios – de către „societatea civilă” – să nu-și mai fluture atât de des brațele, de parcă ar dirija circulația la intersecție. Semen civilizat, demnitarul s-a conformat, dar gestul nu l-a scutit de torentul imprecațiilor cu iz metafizic și saft academic. Însă, firește, asta e altă narațiune, așa că revenim la subiect.
Cum spuneam, dl Crin Antonescu ne e dator cu o clarificare. O deslușire, colea, să afle poporul pe ce (și dacă) merită să cheltuie votul, ca nu cumva să parieze pe un cal mort. Ori pe o mârțoagă ce mai are un rest de suflu, dar nu mai poate trage la cotigă, oricâte lovituri de bici ar încasa. Căci, mai presus de orice speculații, există o nebuloasă în CV-ul domniei sale, care trebuie risipită. Altminteri, va rămâne suspectul de serviciu, semănând temeri și neîncredere la fiece pas – un veritabil condotier cu statut nedefinit și misterios, dar ispitit neîndoios de ocheada Puterii. Sens în care, bineînțeles, e pregătit să se sacrifice oricând în numele patriei. Tocmai de aceea s-a și scoborât din cerul Europei, precum eroul baladesc, chitit să ne salveze non-stop. De cine? Unde? Cum? Știe el, că nu degeaba a descălecat în țărișoară, cărând cu sine prospețimea omului expirat în conținut, dar (încă) dârz în formă și sprinten în zvâcnire.
În ciuda lacunelor din palmaresul politic, dl Crin păstrează sorți de izbândă în apriga trântă electorală în care s-a înșurubat. Alegătorul mioritic are suflet larg, iar memoria colectivă a neamului nu strălucește, încât aventurile trecutului nu (prea) mai interesează. Zâmbetul șarmant și alura degajată contează mai mult decât posomoreala meditativă și sobrietatea rostirii. Miza nu e pe seriozitate și rigoare, ci pe spirit hazliu și spontaneitate confesivă axată pe destăinuiri picante și viraje semantice senzaționale. De regulă, cu astfel de abordări, victoria e garantată. În rest, om vedea la vot.