-pamflet-
Așadar, dintr-un număr de șapte partide, patru se declară pro-europene: PSD, PNL, UDMR și USR. Dar celelalte formațiuni, ce sunt? Pro-africane?! Pro-jamaicane?! Sau te pomenești c-or fi pro-marțiene!? Ori pro-jurasice!?
Mai rar întâlnim o asemenea ambiguitate identitară, dată fiind expunerea publică atât de manifestă și de interesantă. Dacă primele 4 grupări mustesc de europenism, care curge din ele ca mierea din fagure, restul partidelor strălucesc prin racordarea la alt azimut. Acolo de unde vântul iese din țâțână și răscolește natura, lăsând pământul pregătit pentru o nouă germinare. Una opusă taberelor oficiale, ce plesnesc de ozon continental și nu mai reușesc să respire fără el. Nu ca trioul advers – AUR, POT, și SOS – care, datorită primitivismului și incompetenței, fac de rușine suprastructura politică autohtonă. Asta în vreme ce cvartetul guvernamental, incluzând și minoritățile, va performa non-stop, stârnind nu doar admirația supervizorilor bruxellezi, dar și stima capătului lumii.
Splendid, nu? Ce poate fi mai înălțător, mai util și mai benefic, decât să-ți promovezi imaginea de entitate dispusă la orice tip de combinații? La orice manevră, stratagemă, tertip… La fiece subterfugiu, intrigă, mașinațiune și complot… Nu e fascinant? Chiar fabulos, dacă analizăm gama caleidoscopică a elasticității caracteriale în opoziție cu rigiditatea și asprimea celor impermeabili la conceptele novatoare ale epocii. Retrograzi și sceptici, aceștia preferă ancorarea în cutume și tradiții, având un apetit scăzut pentru tot ce contravine cugetului și simțirii lor. Poziție anacronică, firește, căci ea ilustrează inaderența la fericirea globală, deschizând calea defetismului morbid. Mai mult: sfidează char și logica existențială prin habitudini și poziționări ce conțin embrionii posibilelor disensiuni cu efect distructiv asupra ansamblului suprastatal.
Perimați și guralivi, ce pretinzi de la ei? Atâta știu, atâta fac. E drept că au și damblaua asta cu suveranismul și cu demnitatea națională, dar e suficient? Se legitimează doar astfel în ochii populației care, într-adevăr, vrea altceva? Ceva nou, împrospătat, aducând oarece speranță în plus și mărind sentimentul de încredere în capacitatea Statului de a rezolva cele mai grele (și neprevăzute) situații. Sunt cumva ele cereri și așteptări exagerate? Dorințe hazardate sau mofturi nejustificate?
Se pare dă da, din moment ce partidele suveraniste au fost catalogate ca fiind pro-a-tot-ce-vrei, numai românești – nu! Sens în care, de pildă, atribuirea unui statut extragalactic n-ar fi de mirare. Căci, de nu juri că ești pro-european, nu exiști! Gata, te exclud din schemă și ți se cântă, anticipat, prohodul. Dar, metoda asta de departajare, nu sună a discriminare? Nu pune automat în inferioritate o structură analogă – parte din componenta parlamentară? Nu avem de-a face, aici, cu o ostracizare/marginalizare ab initio a colegilor din forul legislativ? O damnare a lor, de parcă ar fi ciumați ori leproși nefrecventabili?
Tot meditând la aste ciudățenii, m-a pălit un raționament. E cam bizar, însă, în fine, îl dezvălui. Dacă suveraniștii nu sunt anti-europeni? Nu cumva îi ștampilăm prea categoric? Prea drastic? Bine, dar ei au marota asta cu independența, cu orgoliul național… Și, din moment ce gândesc așa, nu sunt, în primul rând, pro-țară? Pro-România? Pro-patrie? E ceva de blamat în postura lor? De condamnat, fiindcă își iubesc baștina? De acuzat, întrucât își respectă plaiul natal?
Hm… Grea dilemă! Pe de o parte – ocheada exteriorului; pe de alta – chemarea gliei… Două ispite recurente, însă cu rezonanțe diferite în mintea și sufletul omului. Prima semnifică atracția vremelnică, seacă, de nuanță preponderent mercantilă. A doua reflectă emoția inconfundabilă a apartenenței. A ținerii de un neam, de o tradiție și de o istorie. Pe scurt – de o identitate bine circumscrisă în arealul hărăzit dăinuirii din străvechime și până în prezent.
Stranie această dihotomie, nu? Mai ales că o creăm și-o cultivâm noi înșine. Cu sârg nepotolit și ambiție exemplară. Cu voluptate derivând din ultragierea sinelui bulversat de idei preconcepute și false reprezentări. Motive suficiente pentru a contracara efectul lor nociv prin riposte punctuale sau represalii generalizate. Exact cum se întâmplă și acuma, când o latură a societății repudiază cealaltă parte regăsită în partidele suveraniste. Încât, iarăși mă întreb: dacă li se contestă statutul european, atunci ce sunt? Pro-sahariene?! Pro-saturniene?! Unde (și cum) să clasifici mandatarii câtorva milioane de compatrioți care au votat altfel decât ar fi poftit ocârmuirea? Și care, tăvălită binișor, tot n-a învățat nimic din „trânta” electorală. Altminteri, n-ar fi continuat să repete obsesiv și pe toate gardurile cât e ea de tencuită în suprastructura continentală. Nu și-ar fi drâmboit în gura mare adeziunea, dragostea fierbinte pentru integrarea deplină, până la cotor, și dincolo de el, până în nucleul molecular.
Prin ținuta ei, noua echipă guvernamentală, derivată, de fapt, din cea veche, pune stavilă între două segmente importante ale nației române, antagonizând și mai abitir situația politică și așa precară. Căci absolutizarea fuleului concurențial nu poate duce decât la un asemenea deznodământ, în care forțe eterogene se încaieră pentru obținerea primatului în gestionarea țării. Iar de s-a ajuns aici, a cui este vine? Evident, a guvernanților actuali, în frunte cu ex-președintele nu-mai-știu-cum-îl-cheamă. Izolând ostentativ formațiunile suveraniste, coteriile de la Putere ignoră pur și simplu rezultatul alegerilor parlamentare! Astfel, o castă liliputană, ca UDMR-ul, are loc în guvern, dar AUR, bunăoară, al doilea partid ca număr de voturi și mandate – nu!? Explicația? Ușoară și limpede. UDMR-ul e ultra/mega/giga-european, pe când AUR e retrograd, anacronic, și anti-pareză. Normal că o așa adunătură n-are ce căuta în rândul elitei, care, deși pierzătoare în sufragii, a reușit, prin cârdășii spontane și săpături mascate, însăilarea unei majorități de conjunctură, ce va plesni la cea dintâi provocare serioasă.
Adevărul este că, în ochii populației, aureola partidelor tradiționale scade an de an. Conul de umbră în care au intrat le certifică traiectoria descendentă pe fondul penuriei de oferte politice viabile și atractive. Doar promisiuni deșarte și făgăduieli sterpe, aceeași retorică găunoasă și fanfaronadă de doi bani. Același joc transpartinic axat pe jonglerii financiare, cumetrii, combinații oculte și „rotirea cadrelor”. Lăcomie identică, trândăvie maladivă, dezinteres și superficialitate cronică. Un cumul de „calități” puse în slujba procopsirii personale și de gașcă, și care, de regulă, propulsează îndividul în cele mai înalte (și zemoase) dregătorii, deși nimic nu-l îndreptățea la o asemenea onoare. Exceptând, firește, sacra condiție de pro-european focos, pătimaș, model de adeziune și de integrare magistrală.
În contrast cu acest personaj excepțional, ce să ceri unui biet suveranist? Ce să pretinzi de la „pleava societății”, cum a numit un crainic isteric electoratul AUR? Unul tribal, ignar, rob al instinctelor primare și lesne de manipulat. Însă, dacă aceștia ar fi votat eternele PSD & PNL, i-ar mai fi catalogat astfel? Ca „trădători”, „jigodii”, specimene plasate pe „cea mai joasă treaptă a societății”?! Ca ultimii oameni, fără cârmă și orizont, dar capabili să răstoarne/modifice false ierarhii și corifei așijderea?! Mă îndoiescă că s-ar fi întâmplat așa, căci scopul scuză mijloacele și orice vot contează. Nu și acela, desigur, care e împotriva ta. Dar, mai ales, atunci când invoci ca argument sacrosanct tutela UE, NATO, CASA, NASA, MASA ș.a.m.d. Când aduci în sprijinul tău suma instituțiilor internaționale, de parcă n-ai guverna în România, ci în zone supuse jurisdicției și supervizării mapamondiste.
E lesne de observat că, în cei 35 de ani scurși de la Revoluție, cârmuitorii mioritici au preferat (și prețuit) infinit mai mult laudele și tămâierile străinilor decât respectul și aprecierea propriului popor! Ce concluzie tragem de aici? Una singură: că nu le pasă de cei mulți și nevoiași – „pleava societății”, după spusele unor „huhurezi” și „porumbițe” cu ton inchizitorial și ifose de mentori atinși de mania grandorii. Alegerile vin și pleacă, anotimpurile se succed și ele, apele seacă și cresc… Totul curge și se mișcă, se transformă, sporește și descrește, numai coteriile rămân aidoma. Imuabile, eterne, conectate vârtos la țâța alogenă, de unde sug asigurările de sprijin și consiliere, în caz de necesitate, prin intermediul ambasadelor mărinimoase. Cu așa proptă în spate, nu-i de mirare că tabăra pro-europeană musai să câștige cu orice preț, dând cu tifla votului popular. Pe când concurentele lor, dacă sunt pro-antarctice, n-au nicio șansă. N-au ștaif, stofă, ten transatlantic sau șarm globalist. Vai de zodia lor de amărâți! Nu-i nimic de ei, doar praf și pulbere!
Și iată cum, între gargare politice și șmenuri electorale, se derulează viața noastră, în care unii sunt îngeri, iar alții – demoni. Așa se întâmplă când „scursura societății” nu-și vede lungul nasului și strică socotelile celor de la butoane. Și, poate, cine știe, le vor gripa definitiv ca să nu mai existe termen de comparație atât de tranșant-ofensator. De desconsiderare sfruntată și neîntreruptă – o veritabilă segregare imorală și elitistă, de parcă n-am aparține aceluiași neam, ci am picat direct din placenta unor creaturi extraterestre și extrem de periculoase!