Cazul întâmplărilor nefaste din spitalul bucureștean ”Sfântul Pantelimon” aduce în prim-plan un subiect delicat și de certă actualitate. Și anume, gestionarea optimă a situației bolnavilor aflați în stadii terminale și care, prin numărul lor mare, covârșesc literalmente secțiile de terapie intensivă.
Acuma, desigur, fiecare pacient vrea să trăiască. Cu toții nădăjduiesc că vor depăși fractura existențială și vor reveni la normalitate. Adică la viață. La redobândirea barem parțială a resurselor psihofizice și, implicit, a poftei de a dăinui în continuare pe scoarța terestră. Aici vorbim de un sentiment extrem de puternic, chiar copleșitor, adânc încrustat în subconștient și de care suferindul se agață din răsputeri. Căci de acolo vine speranța salvării și lepădarea chinului, izgonirea spaimei și jugularea depresiei, credința supraviețuirii și pe mai departe ca răsplată a caznelor îndurate…
Noianul tribulațiilor sufletești este, astfel, uimitor de vast și de variat, incluzând trăiri de maximă intensitate și profunzime. Ele nu pot decât să zguduie ființa, aruncând-o când în hăul deznădejdii, când în siajul încrederii în ideea recuperării sănătății amputate de varii beteșuguri și întreținută, momentan, prin mijlocirea aparatelor mecanice din saloanele ATI.
Subordonată instinctului de conservare – și nu numai – dorința de viețuire este, așadar, imperioasă. Nimic n-o poate egala ca reazem și însemnătate pe calea unui posibil reviriment trupesc. Al unei disperate nevoi de salvgardare din strânsoarea maladiei nemeritate și atât de repugnantă în efectele ei devastatoare. Însă nu doar speranța stă la temelia cerinței stringente de izbăvire, ci și corolarul ei: teama. Frica de necunoscut, teroarea viscerală, groaza aneantizării… Afecte imposibil de reprimat și care se succed întruna pe ecranul conștiinței mai mult ori mai puțin obnubilate.
Dincolo de toate astea, însă, prevalează un aspect esențial: nădejdea mântuirii. Năzuința pătimașă de a birui în lupta cu răul. Convingerea că va surmonta handicapul vremelnic și-și va relua preocupările obișnuite din arealul cotidian. Atitudine firească la urma urmei, incluzând mentalitatea de învingător, în pofida circumstanțelor dificile în care se găsește. Din păcate, de cele mai multe ori, aspirația beteagului nu concordă cu realitatea tragică, ce l-a transformat în entitate pur contemplativă. În făptură care încă mai există, dar nu mai trăiește decât prin intermediul intubării și al dispozitivelor auxiliare.
De-a lungul timpului, omul a făcut totul pentru impunerea unui element: divertismentul. Distracția. Buna dispoziție. Sens în care a inventat și construit o gamă uluitoare de mijloace și metode menite a ne înfrumuseța viața și a ne înveseli. De a o colora pe spirala amuzamentului stenic și bine-venit în asprimea și, în general, cenușiul unui trai searbăd și anost. Dar toate aceste tehnici și facilități agreabile sunt dedicate cu precădere oamenilor tineri, sănătoși, care se bucură de darurile juneții și participă entuziaști la voioșia comună. Gesturi bune și frumoase, ce să zic, însă ce ne facem cu cealaltă categorie de semeni? Cu bătrânii invadați de metehne? Cu betegii cronici și muribunzii care ticsesc spațiile de terapie intensivă ale clinicilor? Cu numeroșii ocupanți ai azilurilor sordide?
Ciudate ipostaze mai întâlnim! Pe de o parte se croiesc recorduri ale euforiei în aria agrementului, dar nu se întreprinde nimic referitor la retragerea cu demnitate din viață! Ceea ce presupune o măsură novatoare și reciproc acceptată: curmarea suferințelor pacientului prin procedeu medical și asistență specializată. Aici am în vedere, desigur, dreptul de a renunța, prin proprie voință sau acordul familiei, la viață. Însă, atenție! Numai în cazul afecțiunilor aflate în etapa terminală! Doar ele justifică intervenția din exterior și soluționarea conformă.
Alternativa la moartea asistată o reprezintă sinuciderea. Act la care destui suferinzi recurg, în disperare de cauză. Dar suicidul, în general, e mult mai traumatizant, întrucât, pe lângă diagnosticul de bază, antrenează și alte complicații survenite în timpul săvârșirii lui: fracturi de membre, dislocări de organe interne, pârjoliri de esofaguri și intestine ș.a.m.d. Adică alte chinuri, alte cazne adăugate afecțiunii principale, ca o completare tragică a supliciului de până deunăzi. Iar atunci, ce preferi? Dispariția la întâmplare și extrem de violentă, ori decesul în cadru pașnic și instituționalizat? Sens în care deviza „Trăiești cu demnitate, mori cu demnitate” nu e gratuită, ba dimpotrivă! Ea conferă exitusului programat un ritual simplificat și superior în raport cu normele (și cutumele) statornicite în timp și devenite tradiție. Și care, ca orice uzanță, cunoaște la rându-i metamorfoze în formă și fond, ținând atât de imperativele modernității, cât și de necesități practice decurgând din protocol și cheltuieli.
Adevărul este că secțiile de terapie intensivă din spitalele autohtone sunt supraaglomerate cu internați aflați, din nefericire, în stadiul ultim al unor maladii incurabile. Motiv pentru care, ca să scape de calvaruri, mulți ar declina traiectul pământean. Ar declina, eliberându-se de tortura beteșugului, dar n-avem propta juridică și organizatorică pentru asemenea situații deosebite. Alte țări au pus deja în funcțiune mecanisme prin care bolnavii nevindecabili sunt scutiți – la cerere – de spasmele agoniei recurente. Este un drept fundamental al lor – acela de a ieși onorabil din schingiuirile prelungite ale existenței. Niciun alt considerent, indiferent de sursă, nu poate interzice exercitarea acestui drept crucial, întrucât el exprimă la superlativ voința finală a suferindului. Dorința sa de emancipare din menghinea durerii și a oricărei speranțe de însănătoșire.
Acesta e, din păcate, tabloul amar al unei realități ce aparține tot de viețuirea noastră precară. Dincolo de latura stenică a dăinuirii (agrement, distracții, amuzament, insert cultural etc.) transpare cealaltă fațetă a ei. Una urâtă și nedorită, minată de boli și neputințe, abandon și tristețe. Un sumum de afecte eterogene provocate de stricăciuni trupești și care, amplificându-se, conduc inexorabil la suprimarea viului.
Nu cunosc dedesubturile evenimentelor din spitalul „Sfântul Pantelimon” și, ca atare, nu mă pot pronunța pro sau contra. Dar ceva știu precis. Și anume – criza de medici anesteziști și suprapopularea secțiilor ATI. De aici pleacă multe necazuri. Există o competiție a supraviețuirii ce presupune eforturi îndoite din partea personalului medical. Iar doctorii, oricât ar fi de rezistenți și dedicați meseriei, mai obosesc și ei. Pe fondul acestei suprasolicitări profesionale pot apărea și unele sincope terapeutice, însă de aici și până la asasinate în serie e, totuși, cale lungă. Desigur, misterul faptelor va fi deslușit de anchetatori, iar dacă acuzațiile se vor confirma, cei implicați vor suporta consecințele legale.
Precum constatăm, carcasa noastră biologică devine tot mai fragilă în a susține organismul la parametri optimi. Situație în care numărul neputincioșilor organici va spori semnificativ, iar clinicile vor trebui să-i trateze fără discriminări ori alte motivații oculte. Cred că ar fi necesară o resetare genetică a omului, în sensul fortificării la maximum a sistemului imunitar și, astfel, a eliminării sutelor de metehne ce-l macină constant. Până atunci, însă, ne mulțumim cu tehnologia actuală și cu destoinicia unor medici ce-și salvează necondiționat semenii de la sfârșitul prematur. Spun „prematur”, întrucât, la final, tot acolo vom ajunge, pe rând, plătind vamă unui destin anapoda și crud. Da, dar nu-i totuna să mori la 30-40 de ani, ori să atingi, sănătos, 80 de ani! E o diferență majoră, cu distribuție imposibil de explicat, în care virtuosul suferă înzecit, iar mișelul plesnește de vigoare!
Am evitat, în articolul de față, utilizarea termenului de „eutanasie” (moarte asistată). Folosit inadecvat și tendențios, la noi, cel puțin deocamdată, i se atribuie doar conotații negative, ba chiar malefice, deși procedeul e aplicat deja în câteva țări europene – Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Italia. Și unele state americane au legalizat eutanasia. La fel – Canada și Noua Zeelandă. Iar Columbia, de pildă, care este percepută ca un pionier în domeniu, eutanasiază nu doar persoanele aflate în faze terminale, ci, la cererea lor, și pe cei cu boli cronice, chit că unii mai păstrează încă un rest funcțional, asigurând astfel o expiere demnă pentru ființa umană. Și, întrucât noțiunea de „eutanasie” sună, poate, mai dizarmonic, propun o altă formulare mai eufonică: emancipare benevolă. Emancipare, cu toate sinonimele ei: eliberare, slobozire, descătușare, dezrobire. Într-un cuvânt – desprindere. De unde? Din constrângerea sufocant-terestră. De ce? Din cauza multiplelor și nesfârșitelor avarii corporale generate de ea.