Despre romanul „CREPUSCUL”, aparținând scriitorului Radu Ciobanu, aflăm că a ajuns la ediția a treia, jubiliară, împlinindu-se jumătate de secol de la apariție. (Re)întrupat la Editura Limes, Florești-Cluj, anul 2022, volumul a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România (1972), fiind socotit ca reprezentativ pentru un anumit gen de literatură circumscrisă „obsedantului deceniu”. Cu lucrarea sa, autorul se alătură unei pleiade de prozatori redutabili, care s-au ilustrat în observarea și analiza beletristică a debutului și a consolidării totalitarismelor, cum ar fi Apostol Gurău, Augustin Buzura, Petre Sălcudeanu ș.a.
Radu Ciobanu este atras de tema disoluției în vad ostil. A individului, moralei, suprastructurii, a societății în ansamblu. Temă ce se regăsește copios în creația de față, constituind coloana ei vertebrală. „CREPUSCUL” este o saga (poveste) de familie, cu „patriarhul” Sever Moldovanu în rol central. O carte ce reflectă atmosfera premergătoare instalării comunismului în țara noastră și, concomitent, declinul unui cămin de intelectuali. În cazul dat – cel al avocatului doctor și senator Sever Moldovanu, care trăiește din plin drama destrămării clasei sale sociale, fără a se putea opune evoluțiilor nefaste. Asistă, de fapt, neputincios, la transformări social-politice rapide și radicale, în care nu-și mai recunoaște rostul și locul.
Omniprezentă, o umbră planează amenințător asupra clanului: restrângerea. Resorbția. Retragerea concentrică, etapizată, până la faza ultimă – cea a aneantizării. Implacabil, cercul se contractă de pe o zi pe alta, tot mai aspru, mai viguros, sufocând personajele în dinamica lor. Caracteristic pentru arta lui Radu Ciobanu este zămislirea de tablouri prozastice de amplă sugestivitate și pregnanță. Ca și introspecția psihologică, de altfel. Un alt atu: echilibrul. Detașarea relatării. Nu prea „simți” implicarea autorului, care asigură/menține un dozaj adecvat epicului, contrabalansând tentația personalizării excesive. Totul curge firesc, molcomit pe alocuri, dar nelipsit de tensiunea intrinsecă a evenimentelor. În speță, cele negative, cu impact emoțional major și consecințe pe măsură.
Remarcabilă scena cu petrecerea de revelion a rușilor, descrisă obiectiv, fără acele exagerări anecdotice menite a sublinia ostentativ latura crudă, primitivă, a ocupantului. Devenite clișee, asemenea stereotipuri – care au purces uneori de la o bază reală – nu caracterizau chiar în totalitate armata roșie, dovada fiind priza la cultura muzicală a Tamarei – consoarta ofițerului sovietic încartiruit în „palatul” Moldovanu. Recitalurile ei la pian, sensibile și delicate, sunt, finalmente, apreciate de proprietarul Sever, în pofida antipatiei sale viscerale apropo de trupele „eliberatoare” străine. Însă aversiunea sa nu se îndreaptă doar contra oștirii staliniste, ci, mai înainte de asta, și împotriva „aliaților” germani. Pentru el, ca umanist și patriot român, orice intruziune a alogenilor pe țarina strămoșească era privită cu maximum de indignare și dispreț.
Tot ce developează romanciarul, în plan real ori fictiv, are, deseori, aspect de frescă. Un conglomerat de gusturi, arome și culori, un caleidoscop imagistic versatil și seducător deopotrivă. Vizita în Italia, la Florența, a fiului Liviu și a nurorii Marinela – prilej de a admira opulența și cromatica superbă a artei din muzee, dar și de a trăi pe viu primele experiențe legate de manifestările de tip fascist (oameni filați, hăituiți, parade paramilitare, defilări cu mesaj belicos etc.) În general, un climat apăsător, bulversant, prevestind norii negri ai viitorului cețos și turbulent.
Culisarea de la dominația germană la legionarism și apoi la comunism, ca faze ale istoriei convulsive și demolatoare, a afectat structural membri familiei Moldovanu. Silit de împrejurări, posesorul donează „Palatul Moldovanu” facultății de medicină, pe cale de a fi înființată, motivând că o face „în amintirea copilului căzut în război – avocatul Liviu Moldovanu”. Olimpia, soția proprietarului, pică într-o depresie adâncă, preliminară contractării demenței ireversibile. Alte și alte năpaste se năpustesc asupra lor, ca o furtună cumplită, imposibil de strunit.
Pe măsură ce comuniștii acaparau puterea, totul se degradase: „Casa devenise o povară, nu mai răzbea cu impozitele, chiriile rămăseseră derizorii, lăsând la o parte că apartamentele fuseseră înțesate de venetici care pur și simplu îl sfidau, distrugeau totul, ridicau pereți noi, deschideau uși oribile în cei vechi, lăsau robinetele deschise, spărgeau ferestrele de pe casa scărilor iar când îndrăznea să le amintească de chirie îi răspundeau cu o insolență specifică neamului prost, care îl oripila. Și peste toate, se adăuga teroarea nocturnă a mașinilor negre și a perchezițiilor. (…) Se obișnuise să stea treaz în noapte, cu auzul la pândă, crispându-se în așteptare la trecerea oricărei mașini.” (pag. 183)
Teamă, nesiguranță, grija chinuitoare a zilei de mâine… Un orizont sumbru, întunecat, disipa frica la cote nemaiîntâlnite până atunci: „ (…) Cei din lumea lui (n.r. – a lui Sever Moldovanu), vechea gardă, începuseră să dispară în cursul nopților iar cei ce scăpaseră până acuma se arătau rar, unii se refugiaseră într-un fel de semiclandestinitate pe la neamuri aflate în alte părți de țară.” (pag. 183) Destine în derivă, frânte gradual de meandrele istoriei dure și implacabile. O lume se năștea în travaliu maxim și dureros, alta pierea pas cu pas în zațul amintirilor fericite, de neuitat. Pentru a supraviețui, protagoniștii romanului își vând lucrurile la talcioc, ca o ultimă expresie a scăpătării și a umilinței la care ajunseseră.
Radu Ciobanu redă plastic pulverizarea unei omeniri, cu toată scara sa de repere esențiale, și accederea într-un univers inedit, șocant și distrugător totodată. Dibăcia sa ziditoare iradiază multiform și complex, reconstituind în flux continuu și timbru polifonic cadre narative de substanță, veridice și convingătoare. Cu o perspectivă diacronică și un acut simț al evenimentelor, scriitorul încheagă acea atmosferă tipic evocatoare ca fundal al faptelor și întâmplărilor descrise. Ușor estompată, vocea auctorială intervine ponderat, lăsând cale liberă personajelor în expunerea lor scenică. De aici și fluența lecturii, ritmul și muzicalitatea proprie unui poem în proză, dar cu accente dramatice.
În ciuda vicisitudinilor îndurate, eroii volumului n-au stofă de combatanți activi. Nu protestează vehement, iar de împotrivire fățișă – nici pomeneală! Atitudinea lor este pur constatativă – opoziția derulându-se plan etic, mental, al bunului-simț. Încât, semnul tutelar al conduitei lor ar fi acela al întrebării: Ce se petrece?! De ce?!! Cum e posibil?!!! Interogații firești, cărora, însă, nu le pot da un răspuns. Și nu pot, fiindcă ei însăși nu pricep ce se întâmplă cu dânșii. De unde urgia asta, tăvălugul, iureșul ce spulberă și nivelează totul în cale. Nu înțeleg „logica” prefacerilor, vânătoarea de semeni, noua „morală” importată din străinătate, ura viscerală pentru simbolistica trecutului.
Metamorfoza social-politică văzută prin ochii unui adolescent, recte Vlad, nepotul „patriarhului” Sever, excelent surprinsă de pana iscusită a romancierului. Angoasele și fricile recurente ale tânărului sunt consemnate minuțios, ca într-un nomenclator inedit al sensibilității ultragiate: „ (…) În sfârșit, ultima mea teamă a fost aceea de mașini. De mașinile care cutreierau noaptea, se opreau la o poartă sau alta și luau pe câte cineva de-ai casei. Aceasta nu mai era fobia unui copil, ci spaima cât se poate de concretă, de care suferea toată lumea. Ieri noapte l-au arestat pe Bălaș, azi noapte l-au luat pe Râșcu erau vești pe care zilnic se găsea cineva să le aducă și de fiecare dată ceilalți întrebau terorizați și uluiți: păi de ce? Pentru că a fost liberal sau pentru că a fost țărănist, ori social-democrat, ori legionar, ori a avut aur, ori a fost nu știu când șef de cabinet în ministerul cutare, ori a fost colonel de jandarmi, ori a ascultat <<Vocea Americii>> și l-a denunțat ginerele sau vecinul, ori, ca prostul, a spus în tramvai un banc cu Ana Pauker, ori a înjurat cozile și punctele… Fiecare dintre cei încă neridicați își inventariau dușmanii mai mult sau mai puțin declarați, încercând să anticipeze astfel motivul pentru care se va suna într-o noapte și la ușa lui.” (pag. 231-232)
Reglementările punitive ale noilor autorități comuniste lovesc năprasnic în familia avocatului Sever Moldovanu. Astfel, Vlad e exmatriculat din școală, ca pedeapsă pentru parcurgerea lecturilor interzise. Urmează confiscarea/naționalizarea casei, Marilena ajunge „încărcătoare” la fabrica de biscuiți, în trei schimburi, Vlad se angajează pe un șantier, vara, iar iarna salahorea la depozitul „Combustibilul”, unde stivuia lemnele în căruțe și le descărca apoi la diferite adrese din oraș.
Tuturor acestor tribulații, Radu Ciobanu le alocă tonul potrivit și plasamentul adecvat. Aidoma psihologului versat, pătrunde în conștiința personajului, analizându-i atent reacțiile și umorile. Pare-se că ceva din zestrea sa afectiv-bonomă e translatată eroilor săi, căci aceștia nu (prea) ies din limitele comportamentului decent și măsurat, ca rezultat al educației însușite în căminul părintesc. În special capul familiei – avocatul doctor Moldovanu, ex-senator în diferite legislaturi – etalează o ținută sobră, protocolară, nițel rigidă, de o demnitate nu studiată, conjuncturală, ci una naturală, intrinsecă, în deplin acord cu studiile superioare absolvite și principiile sale despre lume și viață adânc statornicite în subconștient.
În reliefarea acestor trăsături ale personalității, Radu Ciobanu merge până la nuanță, disecând structura afectelor, cauza și motivația lor, influența și consecința lor în plan individual și colectiv. Robustețea sa empatică îi facilitează asemenea incursiuni în eul primar sau abrupt, de unde extrage elementul relevant pe grila întocmelilor sale epice. Este atributul lui suprem – acela de a croi destine, dar și acela de a le da semnificația și autonomia necesare expandării ulterioare fie în areal obiectiv, fie în schemă ficțională.
Dar, cu toate necazurile, pătimirile familiei Moldovanu nu s-au încheiat încă. Ele au culminat cu arestarea avocatului și eliberarea sa după patru luni de detenție abuzivă, răstimp în care soția sa, Olimpia, a decedat. Nenorociri în cascadă, devastatoare, pe care le recepționează integral, ca pe o ironie cinică și crudă a sorții. După un șir de reflecții profunde, se retrage la mănăstire, unde concepe un memoriu adresat lui Gheorghiu-Dej, prin care îi solicita restituirea casei. Ideea îl obseda, fiindcă trebuia să se întoarcă neaparat la căminul clădit de el și unde voia să-și isprăvească zilele. Numai că, într-un gest de mândrie resuscitată brusc, Vlad, după ce citește documentul, îl rupe și-l azvârle pe fereastra trenului. Între timp, ex-senatorul evadează din mănăstire și, pe drumul spre gară, suferă un atac cerebral, de pe urma căruia moare în custodia câmpiei pustii. Așa ia sfârșit o existență truditoare și respectabilă, răpusă de silnicia vremurilor năpustite furibund peste ființe și lucruri deopotrivă.
Cum am menționat deja în debutul recenziei, romanul „CREPUSCUL” a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 1972. A fost o perioadă scurtă, e drept, de relaxare culturală, de deschidere spre azimuturi mănoase ale cunoașterii multiple și profitabile. Altminteri, în lipsa acelei permisivități, bunăoară, o carte precum cea de față nu putea să apară, întrucât o „mâncau” cenzorii. Putem spune, deci, că Radu Ciobanu a avut șansă, căci, pentru a reuși publicarea, nu era suficient doar talentu-i proeminent, ci mai trebuia și o conjunctură favorabilă. Ceea ce s-a și întâmplat, iar astăzi găzduim în bibliotecă aceasta înfăptuire literară distinctă zidită cu har și pasiune autentice.
De bună seamă că volumul „CREPUSCUL” i-a stârnit prozatorului apetitul pentru operele cu subiect istoric. Romane ca „HERALZII”, „CĂLĂREȚUL DE FUM” și, mai ales, capodopera „NEMURITORUL ALBASTRU” stau mărturie în acest sens. Aflat la o vârstă venerabilă, prolificul autor s-a remarcat și ca un fin eseist și comentator subtil al textelor confraților. Așadar, cărți variate, viziuni estetice superioare și o nesecată voiciune a spiritului constructiv. În opinia mea, Radu Ciobanu este unul dintre marii noștri artiști ai cuvântului tipărit. Concluzie nu greu de tras dacă îi studiezi cu luare-aminte producția beletristică, în care suflul larg, umanist, se îmbină armonios cu nutrienții culturali asimilați spornic și la timp. Mă și mir că numele domniei-sale nu e suficient de circulat, deși merită neîndoios întreaga atenție. Nu mai sunt mulți ca el, iar din urmă nu se prea întrevăd competitori de același gabarit.
Document al sorții potrivnice în lațul timpului și al zbaterii sterile întru îmblânzirea ei, „CREPUSCUL” redă doar un crâmpei din drama multor familii trecute și ele prin calvarul inadaptării la noile realități configurate de factorul poiltic intern în strânsă conivență cu cel extern reprezentat de puterea de la răsărit. De aici și notele sale tragice care nu pot fi „acoperite” nici măcar de cursivitatea frazelor abil strunjite în euritmia lor particulară. Paradoxal, frumusețea construcțiilor sintactice – fără a fi calofile, evident – te face să uiți uneori de conținutul dureros al temei tratate. Dar numai pe moment, căci, două-trei pagini mai încolo, nemiloasa realitate își arată din nou chipul dezgustător în uvertura atomizării programate a aproapelui. A semenului „vinovat” că, poate, s-a născut unde și când nu trebuia.