-nuvelă-
La mică distanță, un tuciuriu scund și crăcănat cojea semințe de dovleac. Scuipa învelișul la intervale regulate, apoi, pe neașteptate, scoase din buzunar o chiflă și mușcă zdravăn din ea. Roabă se apropie de el și-l măsură insistent.
-Ce te zgâiești așa? îl întrebă măsliniul. Te-ai rătăcit?
-Dă și mie o gură, rosti Roabă încruntat.
-Sanchi, nu ține! Caută alt fraier.
-Sunt pe drojdie, să crăp!
Tuciuriul surâse viclean și înghiți încă un dumicat de aluat. Zise tărăgănat, ca după un efort intens:
-Hai, lasă vrăjeala, c-ai greșit adresa. Fă pași, până nu vine trupa și te purică.
Roabă nu păru impresionat de amenințarea celuilalt, căci replică numaidecât:
-Deci, nu-mi dai?
-Nu!
-Să mori tu!
-Pe bune!
Îndrăzneala măsliniului îl derută momentan și Roabă rămase nițel pe gânduri. Figura interlocutorului îi era necunoscută, o vedea întâia oară și nu știa ce hram poartă. Dacă amintise ceva de o trupă, însemna că avea gașcă și atunci lucrurile se schimbau. Putea fi capturat și bătut măr, cum, de altfel, mai pățise nu o dată în trecut. Pe de altă parte, atitudinea sfidătoare a negriciosului îl enerva la culme, fapt inadmisibil pentru prestigiul său. O atare obrăznicie se cerea a fi taxată pe măsură, altminteri nu și-ar fi iertat niciodată slăbiciunea, iar Vulpe ar fi râs de el. Simți mândria crescându-i vertiginos și mârâi scurt:
-Bă puță! De vrei să știi, mă screm pe jimbla ta. Nici să mă rogi, nu-mi trebe.
-Zău?
-Nu „zău”, ci sigur.
Tuciuriul încetă de mestecat și-și îndreptă spinarea într-un efort de-a poza mai înalt și mai impunător. La o palmă de el, Roabă îl țintuia cu privirea-i rece, dură, încărcată de venin. Se încordase din toate încheieturile și, când izbi cu pumnul în tâmpla celuilalt, înregistră un geamăt de spaimă și de durere. Năucit de lovitură, măsliniul se înmuie instantaneu și pică pe spate, cu ochii peste cap. Roabă vru să-l pocnească iarăși, însă renunță și se depărtă degrabă. O singură dată se uitase îndărăt și observase că potrivnicul nu se ridicase de jos. Asta dovedea că-l pălise strașnic, așa cum procedase mereu în situații asemănătoare. Astfel de isprăvi îl bucurau nestins, sporindu-i încrederea în sine. Atâta vreme cât tăria brațului îi procura victorii multe și rapide, se socotea falnic și valoros, apt de a înfrunta orice adversar. Era un sentiment trainic și înălțător, dincolo de trăirile obișnuite și destinat exclusiv celor hotărâți și puternici. Cei slabi nu-l puteau cunoaște, nefiind în același pas al competiției bazată pe forță și concurență, pândă și încrâncenare.
Alăturându-se din nou camaradului și povestindu-i pățania, acesta îi spuse admirativ:
-L-ai trosnit masiv! Ca la carte, pif-paf!
-Puteam să-l ologesc, completă Roabă. Da’ m-am abținut. Însă mă râcâie altceva.
-Ce?
-Nu mai e stimă. Toți rahații sar pârleazu’. Fac pe vitejii și vor să te îmbrobodească. N-ai văzut și belitu’ ăsta cum m-a contrat?
-Așa e, recunoscu Vulpe. Un limbric tras pe șnur… Ce, căpia dacă ne ceda juma’ de chiflă?
Roabă dislocă cu vârful baschetului un gurgui de omăt și-l pulveriză la mică distanță de sol. Cristalele de gheață sclipiră în lumina soarelui, înainte de a pieri iarăși pe caldarâm. Deasupra lor, cerul se mohorâse în parte, începând din miazănoapte. Acuma, la ora amiezii, dijmuise întrucâtva asprimea vremii, care se păstra, totuși, ridicată.
Lăsară îndărăt noua piață de legume, aproape goală, și cârmiră spre zona centrală a orașului. Pășeau umăr la umăr, dezlânat, hlizindu-se deseori la vitrinele împodobite cu beteală și steluțe colorate. Zăpada de pe trotuare fusese măturată și adunată în grămezi, îngăduind astfel o bună circulație din toate sensurile.
Vulpe slobozi un soi de scâncet, fapt ce-i sili pe Roabă să se oprească.
-Ce e? întrebă el.
-Nimic, nimic… Am tușit… așa…
-Te-a pișcat gripa?
-Păi… cred…
-Ho, bre, nu te agita, îl repezi Roabă. Altceva te jenează, nu răceala.
-De unde știi?
-Știu, fiindcă ni-s în aceeași oală și ne ghiorăie mațele.
-Și ce propui? continuă Vulpe. Ai vreun plan?
-Am. M-am gândit să… Apoi, după o pauză, reluă mai iuțit: Chioșcu’ ăla… de lângă faleză… ce zici?
-Adică?
-Să-l „inspectăm”. Are de toate, nu mint: fumigene, pileală, potol… L-am filat de mult și…
-Tu vorbești de-un tun! îl întrerupse Vulpe.
Celălalt ezită câta, pe urmă rosti și mai însuflețit:
-Am și uitat de când n-am mai forat o gaură. Nu c-aș pofti neapărat, da’ mierlim pe bucățele. Trebe să ne salvăm, altminteri nu mai țucăm primăvara.
Vulpe scutură din cap într-un fel ciudat, gest tălmăcit de Roabă ca fiind de refuz, ceea ce-l stârni și mai abitir:
-Bre, dacă am ajuns să cotonogesc pentru o chiflă, înseamnă că-i groasă. E tot mai nasol, în puii mei! Una e să montezi un tun baban, iar alte e să jumulești un fazan nenorocit. Nu-i adevărat?
Vulpe, ori nu auzise, ori nu dorea să-i răspundă, căci înțepenise cu privirea într-o vitrină burdușită cu mezeluri. Înghiți în sec și, când deschise gura, crampa din stomac îi așternu un rictus pe chipu-i pământiu:
-Oare ce-o face Cabaneste?
-Bre, nu asta mă interesează. Eu te-am întrebat altceva. Te prinzi au ba?
-Ho, că n-a dat vijelia! izbucni Vulpe. Ce te repezi așa?
-Dacă nu ne grăbim…
-Ce? E sfârșitul lumii?
-Nu, da’ ratăm ocazia.
-Bă – continuă Vulpe – nu degeaba am pomenit de Cabaneste. Ultima oară, când i-am pasat marfa din limuzină, ne-a rămas dator. Mai ții minte?
-Țin. Ne-a ciripit că n-are destui parai la el și c-o să ne plătească mai încolo.
-Și i-ai căpătat?
-Nu, adeveri Roabă.
-Păi vezi! De aia propun să mergem, ne recuperăm lovelele și scăpăm de griji. Cel puțin o vreme, avem crăpelniță și ne doare-n pix.
Roabă își îndesă mai adânc mâinile în buzunare și tropăi din picioare, ca un armăsar nărăvaș. Frigul îi cuprinsese tălpile, răzbind lesne prin spărturile bascheților tociți de atâta călcătură. Camaradul îi imită numaidecât exemplul, trasând aceleași mișcări menite a-l încălzi cât de cât.
De o parte și de alta a lor, puținii trecători se strecurau zoriți, îndreptându-se care-n-cotro. Sporind și descrescând periodic, uruitul tramvaielor anima întrucâtva atmosfera ternă, încremenită. Prin aerul rece, lăptos, lucrurile și ființele păreau micșorate, plutind dezlânat în ceața orizontului. Ceva apăsător și fumuriu se prefira de pretutindeni, tivind treptat zările și astupând bolul de foc al soarelui.
Porniră din nou, încet, ezitant, ca două fantome ivite din negură. Eșuaseră un timp în tăcere, până traversară un pod și Roabă începu iarăși să turuie:
-Cabaneste ăsta… Mare figură!
-De ce?
-E dedulcit la cadâne.
-Și ce? replică Vulpe. N-are dreptul?
-La vârsta lui?! Dă-l în sfeclă de bălos! Apoi, imediat, continuă pe alt ton: Cândva, i-am croit un hatâr. Și m-a chemat la el, să-mi dea niscai parale. Știi că e calic, da’, mă rog, a vrut să pară milostiv. M-am și mirat, că tipu’ nu-ți cedează nici scama de pe vrej. În fine, merg eu la el, numa’ că ajung mai timpuriu decât am stabilit. Știam unde pitulă cheia, așa că am descuiat poarta și am intrat ușor. Când pătrund în casă, aud niște cârâieli ciudate. La început n-am depistat cine le pritocea, însă pe urmă am descoperit că erau ale jupânului. Ce crezi că făcea?
Vulpe ridică din umeri, iare celălalt reluă numaidecât:
-Vrăjea o gagică.
-Bravo lui!
-Stai, stai! ripostă Roabă. Chestia e că turturica nu era coaptă.
-Adică?!
-Ioc buletin.
-De ce, l-a pierdut?
Roabă fluieră prelung, după care exclamă cu obidă:
-Bre, tu ești tare în devlă! Pricepi greu și uiți repede. Fata era minoră. Elevă.
-Păi… câți ani avea?
-Vreo paișpe.
-Și?
-Și… ce?
-Zi-i mai departe, insistă Vulpe. Spuneai c-o descânta.
-Și încă cum! Al dracu’ hodorog, băga la texte în ea – să te crucești! Zicea că vrea s-o cunoască „până-n cavități”. Și că îl înnebunea „ceva”-ul ei. Cam așa îi ciripea, dacă-mi aduc bine aminte.
-Și codana ce dregea?
-Râdea. Chicotea anapoda și Cabaneste o tot zăpăcea cu fraze mieroase. Mă, și le combina mișto, că nu-i prost craidonul. Ai văzut ce hârțoage are în ogeac. Buchisește fest le ele, fiin’că de aia s-a dezvoltat la cerebel și-i sfârâie papagalu’.
Rămas câta îndărăt, Vulpe se scotoci prin buzunare și scoase un muc de țigară. Scăpără bricheta și-l aprinse, răstimp în care Roabă se apropie rapid de el.
-Dă și mie să gust, îi ceru cu un glas asprit. Mi s-a calat limba de poftă.
Celălalt supse iute câteva fumuri la rând și-i înmână restul de chiștoc, care-l arsese deja la degete. Când să-l ducă la buze, foița subțire plesni și firișoarele de tutun se risipiră pe trotuar.
-Phii, soarta mă-sii! înjură Roabă. Ce pocinog! Taman la mine s-a spart norocul. Apoi, spre camarad: Nu mai ai vreun cic?
-Lefter.
-Sigur?
-Mie la mie!
-Scobește-te bine, insistă Roabă. Poate mai dibui ceva.
-N-am, bă, să mor. Ce naiba, nu ți-aș da?
Roabă înghiți în sec și, într-un gest de nervozitate, își pocni palmele de turul nădragilor. În ultima perioadă, ghinioanele se țineau scai, începând cu lucruri importante și sfârșind cu mărunțișuri și flecuștețe. Puse însă cap la cap, întregeau și ele lista pagubelor ce nu mai conteneau. Parcă nimeriseră în interiorul unui cerc restrâns, de unde, cu toată strădania, nu mai puteau evada. Credința aceasta nu devenise încă precumpănitoare, dar tindea să ocupe tot mai pronunțat ecranul conștiinței.
Văzându-și partenerul cătrănit, Vulpe simți nevoia să-l îmbărbăteze:
-Lasă, nu te consuma… Încasăm datoria de la Cabaneste și ne salvăm.
-Și dacă ne trișează? Eu, unu’, n-am încredere în el. Ne-a jumulit mereu, ai uitat?
-Deloc, replică Vulpe. Ne-a muls, pentru că i-am permis. Ia să fi pus de la început piciorul în prag, mai guița?
-Mda… A mirosit că-i merge și a profitat. Ca toți smardoii ce au prins cheag și acu’ te salută din avion.
Reluară marșul și, după două-trei sute de metri, Vulpe i se adresă brusc:
-Și cum a rămas?
-Cu Cabaneste?
-Cu faza aia, cu școlărița.
-A! Păi… vâra la tromboane în ea – bijuterie! Mai ca-n filme.
-Ce-i vrăjea?
-Că-i târguie țoale, cadouri… C-o ia în insule, în paradis, prin străinătățuri… Turuia întruna cu glas moale, tremurat. Pe urmă, s-a lăsat tăcerea. Craidonul a amuțit, însă fătuca mai gângurea slab. Când a țipat prima oară – sau a gemut – am bănuit că o sugrumă. Ori o taie cu șișu’. Atunci, am năvălit în cameră. Puicuța ședea pe taburet și babalâcul îi lingea țâțele. Reușise s-o despoaie până la slip, iar de nu apăream, scăpa și de el. La vederea mea, s-a întunecat de ciudă. „Ce sfeștania mă-tii cauți aici?”, a urlat. „Ce vrei?” „M-ați chemat” – i-am răspuns. „Eu te-am chemat?!”, s-a răstit el. „Ce, ești diliu? De ce să te chem?” „Ca să-mi dai niște biștari”, i-am reamintit. „Pentru treaba aia cu angrosistul”. S-a hlizit la mine ca la fisc și a lătrat scurt: „Vino poimâine. N-am finanțe la mine”. Știi că așa procedează mereu, ca să nu credem că dosește monetaru’ în casă. I-e teamă de spargeri. Da’ am uitat să-ți spun că, între timp, păsărica s-a îmbrăcat și a zbughit-o pe ușă. Cabaneste era verde de nervi, îți dai seama. I-am stricat ploile și a ratat o trufanda. De-ar fi putut, m-ar fi giugulit pe neclipite.
-Și te-ai dus după gologani? iscodi Vulpe.
-Î-î, fiindcă m-a ologit clanu’ lu’ Cotoroage și am bolit o săptămână în ghimirlia ortacului Bujor. El m-a izbăvit, altminteri cazam deja la cimitir. Când m-am remontat, i-am împins o vizită hodorogului. Cu câr, cu mâr, abia i-am smuls marafeții cuveniți. Însă nu cât meritam, că m-a pârlit și aci. De aia, vezi, nu mai am chef să-i fiu părtaș. E șmecher și zgârciob, cum nu s-a mai pomenit.
-Ca un guzgan, aprecie Vulpe.
-Mai rău: ca o… ca un…
Neputând găsi cuvântul potrivit, Roabă ocărî neaoș, amenințând și cu pumnul în direcția orizontului sterp și cenușiu. Fusese o descărcare nervoasă scurtă, dar intensă, suind accelerart din străfunduri bulversate de angoase și frustrări, nădejdi amânate și așteptări tardive. Vulpe scăpă la rându-i o sudalmă și amândoi se răcoriră nițel prin supapa tensiunii destrânse vremelnic.
-Mai degrabă i-aș trage un tun lui Cabaneste, mormăi Roabă, mai încolo. Zău!
-Tu parlești serios!?
-Păi! L-am opera stas. Și ține cont că aici vii la sigur, nu la pont. Doar știm că e pricopsit, dă-l în tescovină!
-Are cheag, nu neg, da’ ai uitat că e smardoi, îl atenționă Vulpe
-Și ce? Nu mă sperii.
-Cu haidamacii lui, te vâră urgent în ghips. Asta vrei?
-Pre…
-E periculos, i-o reteză Vulpe. Te pui cu satana. Cabaneste nu-i fitecine. Are propte peste tot.
-Da’ ce, noi suntem fraieri? Când rașchetezi un barosan, te umpli de mardei. Dacă prada e mănoasă, merită riscul. Decât să țopăi după mizilicuri, mai bine ochești capturi de soi.
-Chiar crezi ce spui? îl întrebă Vulpe. Nu visezi?
-Fii convins că nu. Ticluim un plan și-l radem la sânge.
Vulpe scuipă undeva la dreapta sa și încetinii mersul. Nu împărtășea pe de-a-ntregul optimismul camaradului său. Roabă era mai impulsiv și opera adesea fără a sta prea mult pe gânduri. Atitudinea aceasta i-a adus izbânzi, dar și eșecuri pe măsură. Referitor la Cabaneste, însă, lucrurile se complicau. Niciodată nu prădaseră un custode atât de faimos și de temut în branșa sa. Mai ciupiseră pe ici, pe colo câte un precupeț lacom sau vreun buticar înfumurat. În general, victime mărunte și prea încrezătoare în veșnicia destinului lor favorabil. Dar să jefuiești un grangure de talia Cabaneste, era cu totul diferit. Pe de altă parte, însă, exista și demonul provocării – acel fior ciudat de energie, sminteală și temeritate aciuat în viscere și îndemnând la fapte. La acțiune fățișă și conștientă în folos propriu și în numele unor nedreptăți suferite din cauza celui vizat. Îl slugăriseră destul înainte, alegându-se doar cu pierderi și ponoase. Pricină din care starea de nemulțumire acumulată în răstimp răbufnea ciclic în cele mai neașteptate împrejurări. Exact cum se întâmpla și acuma și, ca să nu-i dea celuilalt prilejul să-l acuze de lașitate, rosti apăsat:
-Ideea ta e valabilă. Dar musai rumegată brici. Altfel, o înțărcăm, pe bune.
-Șezi, bre! îl liniști Roabă. Croim schița, vedem care-i treaba… Nu sărim pârleazu’ orbește.
-Trebe să ne asigurăm retragerea. Să nu plantăm urme.
-Normal. Tot camuflajul. Iar apoi – valea!
-Adică?! făcu Vulpe.
-Dezertăm. Părăsim orașul și ne pripășim altundeva. Cu prada sechestrată, avem din ce trăi. Măcar un timp, nu ne frământăm. Ne dăm la fund, până se calmează apele. Că va fi oarece tulburare, îți garantez: poliție, cercetări, filtre… Dar se vor potoli lucrurile. Și atunci vom scoate flitu’… După o pauză: Ce, nu zic bine?
-La fix! confirmă Vulpe. Judeci fest, să crăp! Cabaneste e mină de aur, că i-a dijmuit pe toți. Dacă-l ușurăm de mangoți, parcăm în fericire. Stăm la fereală și ronțăim domol.
Sporovăind întruna, cotiră pe o stradă dreaptă și îngustă, de unde răzbiră în preajma vechiului stadion. Centura de asfalt dimprejurul lui era înțesată cu automobile și camioane de toate gabaritele și culorile. Zăpada groasă de pe capotele unor mașini dovedea că nu fuseseră urnite de multă vreme, ca și cum ar fi fost uitate sau abandonate de proprietari. De pretutindeni – aceeiași atmosferă opacă, rece, prefirată necurmat din ugerul mănos al iernii atotcuprinzătoare.
-Auzi? zise Vulpe mai încolo. Dacă tot ne ducem la Cabanese… de ce nu-l frigem astăzi?
Roabă îl înșfăcă de mânecă și smuci de ea, oprindu-l în loc. Îl pironi cu o privire lungă, sfredelitoare, de parcă ar fi vrut să pătrundă dincolo de el. Pe fața-i colțuroasă înflori un surâs rânjit și rosti numaidecât:
-Mă iei la mișto?
-Asta crezi?
-Nu cred, sunt sigur.
-Te înșeli, pară Vulpe. De ce s-o amânăm atâta? Lovim decisiv și scăpăm de ispită. N-am dreptate?
-Dacă ciripești serios, ai. La început nu ți-a convenit, da’ acu’ te-ai răzgândit!
-Păi… mi-am propus să nu mă încontrez. Fiindcă îl avem amândoi la bojoci și merită rașchetat.
-Firește că merită! sări Roabă. Nu ne-a tras clapa de „n” ori? Nu ne-a jupuit?
-Corect.
-Și atunci? Să-l iertăm? Dă-l în mă-sa de șobolan! Ne-a taxat mereu în plus, așa că a sosit ceasul să decarteze.
-De fapt – interveni Vulpe – noi nici nu-l furăm.
-Adică?!
-Nu facem decât să recuperăm ce ne-a șutit. Așa că suntem chit.
Roabă își plesni palmele una de cealaltă și fluieră admirativ.
-Bre, izbucni el, ai ciripit ca la studenți! Așa te vreau. Ești valabil, să orbesc! Ți-ai revenit și-ți dau onorul. Dacă zgripțuroiul ne-a trișat, noi de ce să-l păsuim? Pe unu’ din ăsta, de-l devastezi, nici nu te simți vinovat.
Pe măsură ce se apropiau de vila tăinuitorului, însuflețirea lor sporea și mai abitir. Iminentul câștig material îi fascina pur și simplu, însă, alăturat lui, săvârșeau și un act de justiție, pedepsind astfel un semen ce și-a clădit bunăstarea pe spinarea amărâților exploatați nemilos. Ideea aceasta le acaparase conștiința, închipuindu-se doi cavaleri ai echității descinși întru protejarea celor nevolnici și năpăstuiți. Era o senzație unică și nouă, pe care n-o mai avuseseră nicicând, dându-le aripi și ascuțindu-le instinctele nebănuite.
Străbătură încă o stradă și, cotind după colț, zăriră un alai pestriț venine înspre ei. Imediat, se pomeniră împresurați de câțiva găligani tuciurii și noduroși înfășurați în straie jerpelite. Unul dintre ei păși în față și întrebă sec:
-Ce manevrați p-aci?
-Ne-am rătăcit, minți Roabă.
-Așa?
-Pe bune.
Flendurosul croi un gest și cercul se strânse și mai mult în jurul lor. Mârâi aspru, cu uitătura înveninată:
-Hai sictir! Ești șmecher?
-Nu.
-Nu pe dracu! Citesc pe moaca ta că te dai rotund.
Vulpe vru să intervină, însă flendurosul îl repezi:
-Mucles! Apoi, din nou spre Roabă: Țigări ai?
-Ioc.
-Pe căutate și pe luate?
-La milimetru.
-Bon, dacă n-ai papiroase, scoate geaca și clăbățul!
-Cum?!… sări Roabă.
-Cum ai auzit. Sunt prea mișto pentru un puțoi ca tine.
Vulpe primi același ordin și amîndoi rămaseră fără scurte și căciuli, înconjurați de pâlcul zdrențăroșilor nespălați și ostili. Știau că, în asemenea situații, orice împotrivire era sortită eșecului, când disproporția numerică îi dezavantaja net. Încât actele de vitejie gratuită nu-și aveau rostul, deși dorința de ripostă clocotea în dânșii, ca oala sub capac. Nădăjduiau ca măcar să scape teferi sau, în orice caz, cu vătămări cât mai puține și mai ușor de vindecat. De obicei, astfel de întâlniri se soldau cu urme serioase – rareori încheindu-se fără violențe. Era o regulă adânc statornicită în lumea lor dominată de legi bizare și năravuri ciudate extrase din esența sălbăticiei și a acaparării nemăsurate.
Brusc, ceata jerpeliților se retrase, dispărând silențios în susul uliței. Parcă nici nu existase, fiind simplă iluzie zămislită în fagurele imaginației. Asociată atmosferei terne și apăsătoare, întâmplarea aducea a vis straniu țesut din neant și mister, realitate și fantezie șchioapă.
-Ce-a fost asta, bre? întrebă Roabă uimit. Tu pricepi ceva?
-Îhî. Că n-am luat-o pe coajă. Puteau să ne zdrobească.
-Mda… S-ar zice c-am scăpat de mardeală. Un noroc porcesc, să mor!
-Și acu’ ce facem? iscodi Vulpe. Mai mergem la Cabaneste?
Roabă săltă privirea spre soarele veștejit și încremeni ca secat de vlagă. Nu știa ce să-i replice camaradului, care aștepta un răspuns, un sfat, orice, numai să se urnească o dată din amorțirea în care picase. Tot zăbovind acolo, nu rezolva nimic. Dimpotrivă, risca să înghețe, căci frigul se întețise simțitor și sporea cu fiecare ceas. Abia într-un târziu, Roabă se trezi din imobilismul bolnăvicios și-o luă domol, îndărăt, pe traseul folosit la venire. La un metru de el, Vulpe îl seconda păstrând același ritm lent, devitalizat, cu lațele de păr astupându-i sprâncenele.Părea un câine însoțindu-și stăpânul marcat sever de aripa muțeniei secretate din răsufletul iernatic.
Înaintară zgribuliți o bucată de vreme, până ce intrară pe aleile tasate cu omăt ale parcului botanic. Alunecând, Roabă izbi un arbust ce-și scutură peste ei neaua depusă pe ramuri. Revărsarea fusese darnică și rapidă, încât se pomeniră tapați de avalanșa stârnită involuntar. Se curățară îndată, tropăind și zvâcnind din brațe, cu ochii mai mult lipiți din cauza piliturii de zăpadă. Când despică pleoapele, Roabă înlemni. Din grupul compact ivit în fața lor, recunoscu chipul măsliniului cu jimbla, pe care-l ciomăgise de dimineață. Rânjea ca un diavol, alături de ciracii săi, și legăna în mână o măciucă ferecată cu nituri din oțel.