-monolog-
(Seara de revelion. În cameră, pe extensibil, șade o femeie însărcinată, care se ridică în picioare și, apropriindu-se de fereastră, aruncă o privire în stradă, apoi revine și-și reocupă locul. În mâna stângă frământă o batistă și de uită atent la pendula masivă atârnată de perete.) Mai sunt trei ore până la miezul nopții… Celebra noapte dintre ani. Cortina, paravanul ce desparte timpul și în dosul căruia chiuim de bucurie. De fapt, ce sărbătorim? Creșterea, descreșterea, perspectiva unor noi împliniri sau eșecuri? Hm… Indiferent ce, important e ca Miguel să apară. Să vină o dată, așa cum mi-a promis. Cred în asigurarea lui că vom petrece revelionul împreună. Cu atât mai mult, cu cât e tatăl copilului. Chiar dacă n-a recunoscut încă, instinctul nu mă înșală. El, numai el e autorul progeniturii pe care o port în pântec. Simt asta din toată fibra mea, iar intuiția feminină – se știe – nu prea dă greș. Da, da… (Încetează de vorbit, căci, atrasă de un pocnet, se repede la geam și se holbează de-a lungul șoselei traversată de câțiva cheflii. În drumul spre extensibil, rearanjează farfuriile, paharele și sfeșnicul aurit, cu trei brațe, de pe masă. Sticla cu șampanie tronează la locul ei – la fel și tacâmurile plasate pe șervețele albe, lucioase, îndoite în triunghi.) Ah, Miguel, abia aștept să te revăd! Să te știu din nou lângă mine, șturlubaticule! Fiecare clipă alături de tine a fost un vis, ceva de nedescris! Zvârlugă ești, vulcan, furtună! E imposibil să-ți reziste cineva! Dacă și pe mine m-ai demolat, ce să mai zic? Ai valoare, neîndoielnic, și nu te combini cu oricine. La așa mascul, așa femelă. Focoasă și iubitoare, tandră și ispititoare. Te-am primit mereu cu dragoste nestinsă, fiindcă și tu ai detonat în mine flama pasiunii răvășitoare. Jucăușule! Cât ești de puternic și de inventiv! Când ne plimbam la braț, știi că ne invidia lumea? Numai ce auzeai: ”Ce cuplu simpatic!” Sau: ”Iată o pereche potrivită!” Aprecierile astea, sincer, mă încântă și sunt mândră că am un asemenea partener. Mai ales că ești și tatăl pruncului meu. E drept că încă n-ai admis filiația, dar te înțeleg. Voi, bărbații, sunteți mai reținuți când trebuie să vă asumați responsabilități în plus. E o reacție tipic masculină această dezertare de la îndatorirea paternă. Vă învăluie un soi de angoasă, de teamă chiar. De parcă v-ați pierde personalitatea și, mai grav, libertatea. Interesant! Pe câtă forță etalați, pe atât sunteți de vulnerabili. Dar și răsfățați – oho! Vă cunosc eu, pușlamale istețe! Tocmai de aia vă ia ”mămica” la sânul ei, să vă domolească ispita abandonului la prima dificultate. Uneori reușim, alteori nu. Depinde de ”adversar”. Dacă are ceafă groasă și fălci umflate, e mai greu. Nu-l lămurești ușor, ba te ia și la ciomege! Ferească sfântul, că-i plin pământul de scrântiți! Naiba știe, dar răsar tot mai mulți ciudați! Ca și cum i-ar cultiva satana dinadins! Hm, nu-i a bună! Pre… (Bătăile ornicului o amuțesc și le înregistrează cu o neliniște accentuată subit.) Ia te uită! E deja ora zece! Două ore – atât au mai rămas până la dezmățul cel mare. Iar Miguel nu mai vine! De ce întârzie? S-o fi întâmplat ceva? Vreo nenorocire, vreun accident? Doamne păzește! Doar mi-a promis solemn că apare, de aia am și pregătit masa festivă. Să cinstim Anul Nou în tihnă și intimitate, precum se cuvine unor viitori părinți. Ori te pomenești că… În fine, nu vreau să cobesc. Miguel ocupă un loc central în inima mea, numai că… Ar fi culmea să mă lase de izbeliște chiar acuma de revelion! Nu i-aș ierta-o niciodată, ba l-aș și blestema! Știe că nu suport minciuna, iar de mă duce cu preșul… Hm, n-o să mor azi din cauza asta, însă nici pe el nu-l văd în roze. Îl șterg definitiv din memorie, fără niciun regret! Nici măcar o lacrimă n-aș vărsa pentru dânsul, dacă îmi joacă festa! (Pauză.) Oare să mă trișeze? Să se ducă la alta? Hm, de ce nu? Cum sunt acuma, cu burta la gură, nu-și poate lăsa vigoarea în patul meu. Și atunci…? Normal, se descarcă altundeva. Frumușel e, inteligent e – ce-i mai trebuie? Una bună de tras la rame, nu o umflată ca mine și care habar n-are cu cine a conceput plodul! Toate indiciile conduc spre Miguel, însă baș sută la sută nu pot fi. Întotdeauna persistă un rest de îndoială care te scurmă ca sfredelul. Îți pătrunde, așa, în suflet și nu-ți dă pace: e sau nu, da ori ba, c-o fi, c-o păți… Te amețește de cap, încât ajungi să crezi și ce nu există! Asta e situația, fir-ar ea să fie! (Părăsește brusc extensibilul și se precipită la fereastră, apoi revine domol și își reocupă locul.) Mi s-a năzărit că aud ”Jeep”-ul lui Halil. Pe ăsta chiar că-l uitasem. Și el s-a angajat că va petrece revelionul cu mine. Halil, Halil… Mda… Cine știe, dacă nu ”aterizează” Miguel, poate să vină și maurul. La urma urmei, nici aventura cu el n-a fost de colo. Ne-am simțit lejer laolaltă, chit că e mai vârstnic și are osânză. Omul e manierat și m-a răsfățat, nu neg, dar n-are turația lui Miguel. Care e ”supersonic” curat, nu ”aeroplan”! Halil e moale, cam timid, și, până se încălzește, ori îți trece cheful, ori adormi. În rest, ce să-i reproșezi? Că nu percutează la parametri, că e mormoloc? Nu se face așa ceva, e chestie de obraz! În definitiv, tipul nu e vinovat cu nimic. Drege și el ce știe. (Pauză.) Și dacă… Nu, nu! Refuz să cred! Ar fi bizar ca Halil să… Nu! Ar fi o ironie a sorții! Cu el nu m-am culcat decât de vreo două-trei ori și… Măiculiță! Să fie el, totuși, tatăl copilului?! Greu de acceptat, dar nu imposibil. În fond, ne-am cățelit, n-am recitat psalmi. (Pendulul răsună solemn în liniștea casei, răstimp în care femeia își frânge falangele degetelor și rămâne cu privirea ațintită pe cadran. Când se sting ultimele ecouri ale loviturilor, își încrucișează brațele pe piept și se întunecă la chip.) Na, s-a făcut deja ora unșpe! Precum observ, niciunul n-are de gând să vină, deși mi-au făgăduit. Să mai contezi, azi, pe careva? Toți sunt o apă și-un pământ – adică profitori și mincinoși cât încape! Pe ăștia doi, e clar, îi tai de pe listă! În zadar îi aștept, că m-au uitat. Nu-i nimic. La câte am înghițit în viața mea… treacă de la mine… Acuma – ducă-se pe pustii! Doar nu m-oi stresa din cauza lor! Însă nici neted nu mi-e. (Oftează adânc și-și șterge nasul cu batista.) Adevărul e că și Boby mi-a promis că mă vizitează de revelion. Nu-i băiat rău, dar e nărăvaș și nestatornic ca un armăsar. Am petrecut și cu el un sejur de vis, când a câștigat la loterie un purcoi de parale. Au, ce chermeze am păpat! Cu Boby, recunosc, m-am distrat la unison. Păcat că s-a băgat matracuca de nevastă-sa între noi și ne-a stricat plăcerea. Auzi la ea, obrăznicătura! Cică pe Boby îl otrăvește, iar pe mine mă desfigurează! ”Marș d-aci, fă!” – i-am strigat. ”Dacă pui laba pe Boby, te chiuretez!” S-a speriat, în puii mei! L-am luat la rost și pe Boby: ”Ce naiba ai găsit la nasoala asta? Nu vezi că-i așchilopată? Uite aci, bre, carne!” și m-am bătut cu palma peste fese, doar ca să-i fac în ciudă cotoroanței. Boby a fost cavaler și, după ce i-a jurat credință veșnică, m-a condus acasă, unde mi-a pus-o strașnic, de-am bântuit apoi trei zile crăcănată și năucă! Vrednic bărbat, ce mai! O dată băgat în priză, greu îl mai calmezi. Are zvâc în mădulare și-o detentă colosală. (Suspină din nou și își tamponează delicat, cu batista, pomeții fardați.) Numai că, ce folos? Huzurul s-a isprăvit, iar Boby a dispărut o vreme. L-am căutat disperată prin locurile în care știam că ”parchează” și nu l-am depistat. Parcă l-a absorbit țărâna! Am și intrat la idei și mi-au zbârnâit prin minte tot felul de scenarii sumbre. Dacă o fi pățit ceva, dacă l-o fi mântuit vreun mascul încornorat sau o fi pierit înghețat în cine știe ce râpă… Câte nu se pot întâmpla pe lumea asta atât de ciudată și de instabilă! Însă mi-am făcut degeaba griji, fiindcă eroul, în sfârșit, s-a înfățișat. Mai slab, mai încercănat și ras în creștet, dar totuși el, cu mutrișoara lui simpatică și alura de filosof neînțeles. Ne-am îmbrățișat ca pe vremuri și am descins la același bar în care ne-am cunoscut. Ce amintiri am depănat! Ehei, povești cu ghiotura, peripeții, fapte curioase… Unele pe muchie de cuțit, altele mai îmblânzite, dar asemănătoare în aluatul lor. La despărțire, Boby mi-a mărturisit că-l amuză la maximum ”ceva”-ul meu – acea notă personală de ținută și mister care l-a atras dintotdeauna la mine. Tocmai de aceea, mi-a jurat că mă vizitează de revelion, fiindcă nu vrea să mă lase singură. Iar acuma, acuma ce mă fac? Precum se întrevede, tot solo rămân! Defectul meu capital e că mă încred prea lesne în oameni, că văd în ei doar părțile bune. Pare-se că nu mă lecuiesc de boala asta, deși am sfeclit-o de nenumărate ori. Cineva, cândva, mi-a spus că sunt o adolescentă întârziată și m-am supărat. Însă, dacă judec lucid, a avut dreptate. Uneori am și eu impresia că sunt un fel de guguștiuc, de gâsculiță oarbă și nătângă. Și pe care o duce de nas fitecine, în orice direcție și oricum. Exact ca frunza rostogolită anapoda de vânt. Dar poate fi condamnată o ființă pentru naivitate și larghețe sufletească? Pentru înțelegerea și ajutorarea celuilalt? A aproapelui, în speță? I-am dăruit lui Boby tot ce-a poftit, fără rezerve. Cu alte cuvinte, am capitulat total în fața lui. Sper că va ține cont de sacrificiul meu și-și va onora făgăduiala de-a petrece revelionul cu mine. Ar fi normal din partea sa, căci, în definitiv, e părintele copilului, nu? Hm… Sau nu? Uf, cum am uitat de ceilalți! Miguel și Halil! Și ei se califică în ”finală”. Adevărul e că oricare dintre dânșii ar corespunde statutului de tată al odraslei. Însă care? Zămislirea nu depinde de ordinea în care i-am cunoscut, încât primul poate fi și ultimul, și invers. Mda… A naibii dilemă! În orice caz, indiferent cine l-a proiectat, bebelușul nu-l cedez! Pentru nimica în lume! Nu-l lepăd, cum m-au îndemnat unele colege. Dacă tot l-am ”fabricat”, îl voi crește cum pot. Cu ce e vinovat micuțul, ca să-l condamn din leagăn la o soartă crudă? Barem mamă să aibă, căci ea e piesa principală… (Se uită la ornic și observă că, până la miezul nopții, mai rămăsese jumătate de ceas.) E limpede, nu mai apare nici ăsta! De aia e nimerit să nu-ți croiești nicicând iluzii prea mari. Scepticismul n-a ucis pe nimeni, spre deosebire de optimismul exagerat precedând decepția nemeritată. Și Boby, ca și ceilalți, de altfel, e aidoma de ipocrit și de fățarnic – un șmecher perfid și scârbos, care minte precum respiră. Vina mea e că l-am crezut de multe ori și nu trebuia. Dar omul se mai și schimbă, nu? Experiența îl mai cizelează, transformându-l, nu? Nu rămâne veșnic încremenit în prostie sau ticăloșie. Cel puțin așa am socotit, însă lucrurile stau diferit. Iarăși m-am dovedit credulă și slabă, mereu sedusă de partea plină a paharului. Nu-i nimic, voi depăși eu și momentul acesta, cu toate că mă doare. Ah, Boby, escroc sentimental ce ești! Mi-ai străpuns inima și m-ai abandonat ca pe-o unealtă de-acum nefolositoare! Pe mine, care ți-am fost aproape și te-am iubit din răsputeri! Să-ți fie rușine! (Se trage mai sus pe extensibil și, despăturând batista, își șterge lacrimile ivite în colțurile pleoapelor. Uruitul unui motor, din stradă, o face să tresalte, apoi ecoul descrește, iar liniștea se reîncheagă și mai apăsătoare.) Vai, dar mai e și Vasile! Cucerirea mea dulce și neprevăzută. Și el mi-a promis că la zaiafetul dintre ani va fi alături de mine. Precis că mă curtează scleroza, dacă l-am trecut cu vederea! Of… Vasilică, Vasilică… Mare figură! Mic, mic, da’ înfipt! Ziceai că are clei pe piele – așa se lipea de mine! Una, două – pac cu ventuza! I-am și spus: ”Mă Vasilică, mai schimbă și tu direcția. Ia-o și de la brâu în sus!” ”Gata, mămică!”, gângurea. ”Acu’ strâmb macazul.” Și începea în sens invers, de mă învolbura la deliciu! Eram gâdilicioasă și mă stârnea masiv, ca un dragon în nesfârșită acțiune. La capitolul ”combativitate”, merită nota maximă. În ciuda performanțelor sale, însă, avea și un defect major: punga goală. Era pârlit. N-am realizat de la început, ci mai încoace, când am descoperit realitatea. Atunci, șocată, i-am declarat cu sinceritate: ”Vasile, m-ai trombonit destul! Ai tu ”trandafir” zdravăn, da’ mai trebuie și altceva.” ”Ce?” – sare el. ”Gologani”, i-am trântit-o. ”Gata, păsărica mea!”, a strigat. ”Pentru tine sparg orice bancă sau firmă. Dau un tun țapăn și ne umplem de lovele.” M-am chiorât la el și m-am întrebat dacă e întreg la cap. Nu părea baș nebun, așa că i-am întors-o: ”Vino-ți în fire, haiducule! Nu mă refer la bani din jaf.” ”Da’ din ce?”, a mormăit. ”Din ce-ai strâns până azi, din economii”, i-am replicat. ”Tu n-ai acumulat nimic?” S-a holbat la mine și mi-a flecit-o: ”Ce să adun? Ce, mi-s hârciog? Doar popândăii agonisesc aiurea și apoi crapă pe rezervele înmagazinate. Creițarii, de nu știi, sunt făcuți să circule, nu să-i ții la ciorap sau în seifuri. N-au valoare decât afară, în mâinile clienților, nu înăuntru, pe carduri sau cutii! Știi tu câți oameni au murit pe saltele burdușite cu bancnote? Și știi de ce? Pentru că au fost zgârciți, adică lacomi, cărpănoși. Și-au mâncat și de sub unghii, pozând în nevoiași, când aveau la dispoziție milioane! Ei bine, eu, unu’, n-am chef să ajung ca ei, înțelegi?” Ce să mai comentez? Mi-a luat maul și m-a vârât în aburi. L-am lăsat să trăncănească până a ostenit, apoi s-a cărăbănit. A urmat o despărțire grea, fiindcă l-am iubit și pe el. Ca și pe ceilalți, de altfel: Miguel… Halil… Boby… Bon, ăștia au fost cei mai importanți. Oameni serioși, nu ciurucuri. Cu limuzine, conturi în bănci, afaceri… Tipi de societate, cu ștaif! Vasilică era mai amărât, dar compensa prin alte calități. Încât, dacă trag o linie, ce constat? O confuzie și mai mare, căci n-am găsit răspuns la întrebarea crucială: cine e, de fapt, tatăl copilului?! Tuspatru sunt pe podium, însă, totuși, care e ”donatorul de gene”, unicul împricinat?! Cu toții și-au etalat generozitatea în transferul esenței trupești și, din acest motiv, dilema e și mai adâncă. Partea proastă e că i-am consolat pe rând și la intervale minime, astfel că nici datarea nu mă ajută în stabilirea adevărului. Totul se poate încadra în marja de eroare, cu oscilațiile ei atât de imprevizibile. Desigur, un test de paternitate ar risipi misterul, dar, momentan, mă abțin. Pe viitor, cine știe, nu exclud recurgerea la metoda asta, însă nădăjduiesc să rezolv enigma pe cale amicală. Cu bună-credință. (Pauză.) Hm… Oare e posibil? Sau mă iluzionez din nou, confundând planurile? Refuzând să văd realitatea așa cum e și nu cum mi-o închipui eu? (Se uită la televizorul defect, după care privirea îi poposește pe cadranul pendulului și constată că mai sunt trei minute până la cumpăna anilor. Părăsește extensibilul, desfundă butelia cu șampanie și toarnă de un deget în pahar. Când ornicul bate pentru a douăsprezecea oară, saltă cupa și-și înmoaie buzele în ea.) Beau în sănătatea copilului meu încă nenăscut! Și la care nu voi renunța niciodată, cu niciun preț! Decât un tată laș și mincinos, mai bine rămân singură. La mulți ani, puișor! (Seara de revelion. În cameră, pe extensibil, șade o femeie însărcinată, care se ridică în picioare și, apropriindu-se de fereastră, aruncă o privire în stradă, apoi revine și-și reocupă locul. În mâna stângă frământă o batistă și de uită atent la pendula masivă atârnată de perete.) Mai sunt trei ore până la miezul nopții… Celebra noapte dintre ani. Cortina, paravanul ce desparte timpul și în dosul căruia chiuim de bucurie. De fapt, ce sărbătorim? Creșterea, descreșterea, perspectiva unor noi împliniri sau eșecuri? Hm… Indiferent ce, important e ca Miguel să apară. Să vină o dată, așa cum mi-a promis. Cred în asigurarea lui că vom petrece revelionul împreună. Cu atât mai mult, cu cât e tatăl copilului. Chiar dacă n-a recunoscut încă, instinctul nu mă înșală. El, numai el e autorul progeniturii pe care o port în pântec. Simt asta din toată fibra mea, iar intuiția feminină – se știe – nu prea dă greș. Da, da… (Încetează de vorbit, căci, atrasă de un pocnet, se repede la geam și se holbează de-a lungul șoselei traversată de câțiva cheflii. În drumul spre extensibil, rearanjează farfuriile, paharele și sfeșnicul aurit, cu trei brațe, de pe masă. Sticla cu șampanie tronează la locul ei – la fel și tacâmurile plasate pe șervețele albe, lucioase, îndoite în triunghi.) Ah, Miguel, abia aștept să te revăd! Să te știu din nou lângă mine, șturlubaticule! Fiecare clipă alături de tine a fost un vis, ceva de nedescris! Zvârlugă ești, vulcan, furtună! E imposibil să-ți reziste cineva! Dacă și pe mine m-ai demolat, ce să mai zic? Ai valoare, neîndoielnic, și nu te combini cu oricine. La așa mascul, așa femelă. Focoasă și iubitoare, tandră și ispititoare. Te-am primit mereu cu dragoste nestinsă, fiindcă și tu ai detonat în mine flama pasiunii răvășitoare. Jucăușule! Cât ești de puternic și de inventiv! Când ne plimbam la braț, știi că ne invidia lumea? Numai ce auzeai: ”Ce cuplu simpatic!” Sau: ”Iată o pereche potrivită!” Aprecierile astea, sincer, mă încântă și sunt mândră că am un asemenea partener. Mai ales că ești și tatăl pruncului meu. E drept că încă n-ai admis filiația, dar te înțeleg. Voi, bărbații, sunteți mai reținuți când trebuie să vă asumați responsabilități în plus. E o reacție tipic masculină această dezertare de la îndatorirea paternă. Vă învăluie un soi de angoasă, de teamă chiar. De parcă v-ați pierde personalitatea și, mai grav, libertatea. Interesant! Pe câtă forță etalați, pe atât sunteți de vulnerabili. Dar și răsfățați – oho! Vă cunosc eu, pușlamale istețe! Tocmai de aia vă ia ”mămica” la sânul ei, să vă domolească ispita abandonului la prima dificultate. Uneori reușim, alteori nu. Depinde de ”adversar”. Dacă are ceafă groasă și fălci umflate, e mai greu. Nu-l lămurești ușor, ba te ia și la ciomege! Ferească sfântul, că-i plin pământul de scrântiți! Naiba știe, dar răsar tot mai mulți ciudați! Ca și cum i-ar cultiva satana dinadins! Hm, nu-i a bună! Pre… (Bătăile ornicului o amuțesc și le înregistrează cu o neliniște accentuată subit.) Ia te uită! E deja ora zece! Două ore – atât au mai rămas până la dezmățul cel mare. Iar Miguel nu mai vine! De ce întârzie? S-o fi întâmplat ceva? Vreo nenorocire, vreun accident? Doamne păzește! Doar mi-a promis solemn că apare, de aia am și pregătit masa festivă. Să cinstim Anul Nou în tihnă și intimitate, precum se cuvine unor viitori părinți. Ori te pomenești că… În fine, nu vreau să cobesc. Miguel ocupă un loc central în inima mea, numai că… Ar fi culmea să mă lase de izbeliște chiar acuma de revelion! Nu i-aș ierta-o niciodată, ba l-aș și blestema! Știe că nu suport minciuna, iar de mă duce cu preșul… Hm, n-o să mor azi din cauza asta, însă nici pe el nu-l văd în roze. Îl șterg definitiv din memorie, fără niciun regret! Nici măcar o lacrimă n-aș vărsa pentru dânsul, dacă îmi joacă festa! (Pauză.) Oare să mă trișeze? Să se ducă la alta? Hm, de ce nu? Cum sunt acuma, cu burta la gură, nu-și poate lăsa vigoarea în patul meu. Și atunci…? Normal, se descarcă altundeva. Frumușel e, inteligent e – ce-i mai trebuie? Una bună de tras la rame, nu o umflată ca mine și care habar n-are cu cine a conceput plodul! Toate indiciile conduc spre Miguel, însă baș sută la sută nu pot fi. Întotdeauna persistă un rest de îndoială care te scurmă ca sfredelul. Îți pătrunde, așa, în suflet și nu-ți dă pace: e sau nu, da ori ba, c-o fi, c-o păți… Te amețește de cap, încât ajungi să crezi și ce nu există! Asta e situația, fir-ar ea să fie! (Părăsește brusc extensibilul și se precipită la fereastră, apoi revine domol și își reocupă locul.) Mi s-a năzărit că aud ”Jeep”-ul lui Halil. Pe ăsta chiar că-l uitasem. Și el s-a angajat că va petrece revelionul cu mine. Halil, Halil… Mda… Cine știe, dacă nu ”aterizează” Miguel, poate să vină și maurul. La urma urmei, nici aventura cu el n-a fost de colo. Ne-am simțit lejer laolaltă, chit că e mai vârstnic și are osânză. Omul e manierat și m-a răsfățat, nu neg, dar n-are turația lui Miguel. Care e ”supersonic” curat, nu ”aeroplan”! Halil e moale, cam timid, și, până se încălzește, ori îți trece cheful, ori adormi. În rest, ce să-i reproșezi? Că nu percutează la parametri, că e mormoloc? Nu se face așa ceva, e chestie de obraz! În definitiv, tipul nu e vinovat cu nimic. Drege și el ce știe. (Pauză.) Și dacă… Nu, nu! Refuz să cred! Ar fi bizar ca Halil să… Nu! Ar fi o ironie a sorții! Cu el nu m-am culcat decât de vreo două-trei ori și… Măiculiță! Să fie el, totuși, tatăl copilului?! Greu de acceptat, dar nu imposibil. În fond, ne-am cățelit, n-am recitat psalmi. (Pendulul răsună solemn în liniștea casei, răstimp în care femeia își frânge falangele degetelor și rămâne cu privirea ațintită pe cadran. Când se sting ultimele ecouri ale loviturilor, își încrucișează brațele pe piept și se întunecă la chip.) Na, s-a făcut deja ora unșpe! Precum observ, niciunul n-are de gând să vină, deși mi-au făgăduit. Să mai contezi, azi, pe careva? Toți sunt o apă și-un pământ – adică profitori și mincinoși cât încape! Pe ăștia doi, e clar, îi tai de pe listă! În zadar îi aștept, că m-au uitat. Nu-i nimic. La câte am înghițit în viața mea… treacă de la mine… Acuma – ducă-se pe pustii! Doar nu m-oi stresa din cauza lor! Însă nici neted nu mi-e. (Oftează adânc și-și șterge nasul cu batista.) Adevărul e că și Boby mi-a promis că mă vizitează de revelion. Nu-i băiat rău, dar e nărăvaș și nestatornic ca un armăsar. Am petrecut și cu el un sejur de vis, când a câștigat la loterie un purcoi de parale. Au, ce chermeze am păpat! Cu Boby, recunosc, m-am distrat la unison. Păcat că s-a băgat matracuca de nevastă-sa între noi și ne-a stricat plăcerea. Auzi la ea, obrăznicătura! Cică pe Boby îl otrăvește, iar pe mine mă desfigurează! ”Marș d-aci, fă!” – i-am strigat. ”Dacă pui laba pe Boby, te chiuretez!” S-a speriat, în puii mei! L-am luat la rost și pe Boby: ”Ce naiba ai găsit la nasoala asta? Nu vezi că-i așchilopată? Uite aci, bre, carne!” și m-am bătut cu palma peste fese, doar ca să-i fac în ciudă cotoroanței. Boby a fost cavaler și, după ce i-a jurat credință veșnică, m-a condus acasă, unde mi-a pus-o strașnic, de-am bântuit apoi trei zile crăcănată și năucă! Vrednic bărbat, ce mai! O dată băgat în priză, greu îl mai calmezi. Are zvâc în mădulare și-o detentă colosală. (Suspină din nou și își tamponează delicat, cu batista, pomeții fardați.) Numai că, ce folos? Huzurul s-a isprăvit, iar Boby a dispărut o vreme. L-am căutat disperată prin locurile în care știam că ”parchează” și nu l-am depistat. Parcă l-a absorbit țărâna! Am și intrat la idei și mi-au zbârnâit prin minte tot felul de scenarii sumbre. Dacă o fi pățit ceva, dacă l-o fi mântuit vreun mascul încornorat sau o fi pierit înghețat în cine știe ce râpă… Câte nu se pot întâmpla pe lumea asta atât de ciudată și de instabilă! Însă mi-am făcut degeaba griji, fiindcă eroul, în sfârșit, s-a înfățișat. Mai slab, mai încercănat și ras în creștet, dar totuși el, cu mutrișoara lui simpatică și alura de filosof neînțeles. Ne-am îmbrățișat ca pe vremuri și am descins la același bar în care ne-am cunoscut. Ce amintiri am depănat! Ehei, povești cu ghiotura, peripeții, fapte curioase… Unele pe muchie de cuțit, altele mai îmblânzite, dar asemănătoare în aluatul lor. La despărțire, Boby mi-a mărturisit că-l amuză la maximum ”ceva”-ul meu – acea notă personală de ținută și mister care l-a atras dintotdeauna la mine. Tocmai de aceea, mi-a jurat că mă vizitează de revelion, fiindcă nu vrea să mă lase singură. Iar acuma, acuma ce mă fac? Precum se întrevede, tot solo rămân! Defectul meu capital e că mă încred prea lesne în oameni, că văd în ei doar părțile bune. Pare-se că nu mă lecuiesc de boala asta, deși am sfeclit-o de nenumărate ori. Cineva, cândva, mi-a spus că sunt o adolescentă întârziată și m-am supărat. Însă, dacă judec lucid, a avut dreptate. Uneori am și eu impresia că sunt un fel de guguștiuc, de gâsculiță oarbă și nătângă. Și pe care o duce de nas fitecine, în orice direcție și oricum. Exact ca frunza rostogolită anapoda de vânt. Dar poate fi condamnată o ființă pentru naivitate și larghețe sufletească? Pentru înțelegerea și ajutorarea celuilalt? A aproapelui, în speță? I-am dăruit lui Boby tot ce-a poftit, fără rezerve. Cu alte cuvinte, am capitulat total în fața lui. Sper că va ține cont de sacrificiul meu și-și va onora făgăduiala de-a petrece revelionul cu mine. Ar fi normal din partea sa, căci, în definitiv, e părintele copilului, nu? Hm… Sau nu? Uf, cum am uitat de ceilalți! Miguel și Halil! Și ei se califică în ”finală”. Adevărul e că oricare dintre dânșii ar corespunde statutului de tată al odraslei. Însă care? Zămislirea nu depinde de ordinea în care i-am cunoscut, încât primul poate fi și ultimul, și invers. Mda… A naibii dilemă! În orice caz, indiferent cine l-a proiectat, bebelușul nu-l cedez! Pentru nimica în lume! Nu-l lepăd, cum m-au îndemnat unele colege. Dacă tot l-am ”fabricat”, îl voi crește cum pot. Cu ce e vinovat micuțul, ca să-l condamn din leagăn la o soartă crudă? Barem mamă să aibă, căci ea e piesa principală… (Se uită la ornic și observă că, până la miezul nopții, mai rămăsese jumătate de ceas.) E limpede, nu mai apare nici ăsta! De aia e nimerit să nu-ți croiești nicicând iluzii prea mari. Scepticismul n-a ucis pe nimeni, spre deosebire de optimismul exagerat precedând decepția nemeritată. Și Boby, ca și ceilalți, de altfel, e aidoma de ipocrit și de fățarnic – un șmecher perfid și scârbos, care minte precum respiră. Vina mea e că l-am crezut de multe ori și nu trebuia. Dar omul se mai și schimbă, nu? Experiența îl mai cizelează, transformându-l, nu? Nu rămâne veșnic încremenit în prostie sau ticăloșie. Cel puțin așa am socotit, însă lucrurile stau diferit. Iarăși m-am dovedit credulă și slabă, mereu sedusă de partea plină a paharului. Nu-i nimic, voi depăși eu și momentul acesta, cu toate că mă doare. Ah, Boby, escroc sentimental ce ești! Mi-ai străpuns inima și m-ai abandonat ca pe-o unealtă de-acum nefolositoare! Pe mine, care ți-am fost aproape și te-am iubit din răsputeri! Să-ți fie rușine! (Se trage mai sus pe extensibil și, despăturând batista, își șterge lacrimile ivite în colțurile pleoapelor. Uruitul unui motor, din stradă, o face să tresalte, apoi ecoul descrește, iar liniștea se reîncheagă și mai apăsătoare.) Vai, dar mai e și Vasile! Cucerirea mea dulce și neprevăzută. Și el mi-a promis că la zaiafetul dintre ani va fi alături de mine. Precis că mă curtează scleroza, dacă l-am trecut cu vederea! Of… Vasilică, Vasilică… Mare figură! Mic, mic, da’ înfipt! Ziceai că are clei pe piele – așa se lipea de mine! Una, două – pac cu ventuza! I-am și spus: ”Mă Vasilică, mai schimbă și tu direcția. Ia-o și de la brâu în sus!” ”Gata, mămică!”, gângurea. ”Acu’ strâmb macazul.” Și începea în sens invers, de mă învolbura la deliciu! Eram gâdilicioasă și mă stârnea masiv, ca un dragon în nesfârșită acțiune. La capitolul ”combativitate”, merită nota maximă. În ciuda performanțelor sale, însă, avea și un defect major: punga goală. Era pârlit. N-am realizat de la început, ci mai încoace, când am descoperit realitatea. Atunci, șocată, i-am declarat cu sinceritate: ”Vasile, m-ai trombonit destul! Ai tu ”trandafir” zdravăn, da’ mai trebuie și altceva.” ”Ce?” – sare el. ”Gologani”, i-am trântit-o. ”Gata, păsărica mea!”, a strigat. ”Pentru tine sparg orice bancă sau firmă. Dau un tun țapăn și ne umplem de lovele.” M-am chiorât la el și m-am întrebat dacă e întreg la cap. Nu părea baș nebun, așa că i-am întors-o: ”Vino-ți în fire, haiducule! Nu mă refer la bani din jaf.” ”Da’ din ce?”, a mormăit. ”Din ce-ai strâns până azi, din economii”, i-am replicat. ”Tu n-ai acumulat nimic?” S-a holbat la mine și mi-a flecit-o: ”Ce să adun? Ce, mi-s hârciog? Doar popândăii agonisesc aiurea și apoi crapă pe rezervele înmagazinate. Creițarii, de nu știi, sunt făcuți să circule, nu să-i ții la ciorap sau în seifuri. N-au valoare decât afară, în mâinile clienților, nu înăuntru, pe carduri sau cutii! Știi tu câți oameni au murit pe saltele burdușite cu bancnote? Și știi de ce? Pentru că au fost zgârciți, adică lacomi, cărpănoși. Și-au mâncat și de sub unghii, pozând în nevoiași, când aveau la dispoziție milioane! Ei bine, eu, unu’, n-am chef să ajung ca ei, înțelegi?” Ce să mai comentez? Mi-a luat maul și m-a vârât în aburi. L-am lăsat să trăncănească până a ostenit, apoi s-a cărăbănit. A urmat o despărțire grea, fiindcă l-am iubit și pe el. Ca și pe ceilalți, de altfel: Miguel… Halil… Boby… Bon, ăștia au fost cei mai importanți. Oameni serioși, nu ciurucuri. Cu limuzine, conturi în bănci, afaceri… Tipi de societate, cu ștaif! Vasilică era mai amărât, dar compensa prin alte calități. Încât, dacă trag o linie, ce constat? O confuzie și mai mare, căci n-am găsit răspuns la întrebarea crucială: cine e, de fapt, tatăl copilului?! Tuspatru sunt pe podium, însă, totuși, care e ”donatorul de gene”, unicul împricinat?! Cu toții și-au etalat generozitatea în transferul esenței trupești și, din acest motiv, dilema e și mai adâncă. Partea proastă e că i-am consolat pe rând și la intervale minime, astfel că nici datarea nu mă ajută în stabilirea adevărului. Totul se poate încadra în marja de eroare, cu oscilațiile ei atât de imprevizibile. Desigur, un test de paternitate ar risipi misterul, dar, momentan, mă abțin. Pe viitor, cine știe, nu exclud recurgerea la metoda asta, însă nădăjduiesc să rezolv enigma pe cale amicală. Cu bună-credință. (Pauză.) Hm… Oare e posibil? Sau mă iluzionez din nou, confundând planurile? Refuzând să văd realitatea așa cum e și nu cum mi-o închipui eu? (Se uită la televizorul defect, după care privirea îi poposește pe cadranul pendulului și constată că mai sunt trei minute până la cumpăna anilor. Părăsește extensibilul, desfundă butelia cu șampanie și toarnă de un deget în pahar. Când ornicul bate pentru a douăsprezecea oară, saltă cupa și-și înmoaie buzele în ea.) Beau în sănătatea copilului meu încă nenăscut! Și la care nu voi renunța niciodată, cu niciun preț! Decât un tată laș și mincinos, mai bine rămân singură. La mulți ani, puișor!