( Pe banca dinaintea unei gospodării rustice, un vlăjgan cojește de zor semințe de floarea-soarelui. La un moment dat, apare un ins corpolent, măsliniu, care ia loc alături.)
VENETICUL: Bre, ești fecioru’ lui Gambă?
FLĂCĂUL: De ce n-aș fi?
VENETICUL: Tac-tu e acas’?
FLĂCĂUL: Î-î…
VENETICUL: Da’ unde e?
FLĂCĂUL: În corcoduș.
VENETICUL: În… ce?!
FLĂCĂUL (ștergându-l cu privirea): Da’ mata… cine ești?
VENETICUL: Un ortac de-al lui. Ne cunoaștem de mult.
FLĂCĂUL (scuturând din cap): Nu-i adevărat! Tata n-are prieteni!
VENETICUL (contrariat): Ei, cum n-are!? Eu sunt acela.
FLĂCĂUL (scuipând cu iuțeală cojile de semințe): Și ce treabă ai cu el?
VENETICUL (încruntându-se): Am o daraveră mai veche. Și musai s-o lămuresc astăzi.
FLĂCĂUL (hlizindu-se ciudat): Știi… tata mi-a zis să nu stau la taifas cu oricine.
VENETICUL: De ce?
FLĂCĂUL: Fiindcă e periculos.
VENETICUL: Adică?
FLĂCĂUL: Te poate fermeca.
VENETICUL: Așa ți-a spus?
FLĂCĂUL: Îhî…
VENETICUL: Mda… Și tu-l crezi?
FLĂCĂUL: Păi! Sută la mie!
VENETICUL: Înțelept părinte ai!
FLĂCĂUL: Mie-mi zici! Scrie litere cu mâna stângă. Și mai face ceva.
VENETICUL: Ce?
FLĂCĂUL: Freacă aurul la lupă.
VENETICUL (ciulind urechile): Ce?… Ce-ai spus?
FLĂCĂUL: Îl ia din lădiță și-l curăță. Apoi, îl pune îndărăt și-l pitește iar în ascunzătoare.
VENETICUL (zâmbindu-i amical): Și tu de unde știi toate astea?
FLĂCĂUL: Am văzut cu ochii mei. Noaptea, când nu puteam ațipi.
VENETICUL: Chiar?!
FLĂCĂUL (avântat): Jur pe ce vrei! Pe steaua și pe turla…
VENETICUL: Bine, bine, te cred. (Pauză.) Și are mult?
FLĂCĂUL: Ce?
VENETICUL: Aur.
FLĂCĂUL: Un chimir plin. Și pietre lucitoare.
VENETICUL: Ai, lasă-mă! Și pietre prețioase?!
FLĂCĂUL: Îhî… Inele, cercei, lănțuguri… De felurite forme și culori.
VENETICUL (exclamând): Pfui! Ia te uită, dom’le! Asta-i comoară-n lege!
FLĂCĂUL (încetând de ronțăit semințe): Ca în filme, zău! Numai acolo am mai zărit din astea.
VENETICUL (venind mai aproape de el): Spune-mi, n-ai pofti și tu niscai bijuterii? O broșă, un medalion, colea?
FLĂCĂUL (scuipând o coajă dintre măsele): Aș vrea, dar nu-mi dă tata.
VENETICUL (mieros): Păi ce, trebuie să știe? Te duci direct la comoară și-ți iei ce-ți place. Asta așa, pe ascuns, să nu te găbjească tac-tu. Ce părere ai?
FLĂCĂUL: Pas! Nu pușcă!
VENETICUL: Ce te împiedică?
FLĂCĂUL: Mi-e teamă. Dacă mă prinde – aleluia! Mă dejghină!
VENETICUL: Pesemne, te-a mai altoit în trecut, nu?
FLĂCĂUL (răbufnind): Ce ”în trecut”, omule!? Alaltăieri am încasat-o zdravăn!
VENETICUL: Pe ce motiv?
FLĂCĂUL: Poftim? Crezi că-i trebuie motiv? Mă abțiguie după cum i se năzare. (Pauză.) Da’ eu tot țin la el!
VENETICUL: Deși te snopește?
FLĂCĂUL: Da, pentru că e tata. Și-mi strigă mereu: ”Eu te-am făcut, eu te omor!” De aia îl respect, fiindcă m-a făcut. (Pauză.) Nu vrei ”bomboane agricole”?
VENETICUL: Nu-mi plac semințele. Nici crude, nici prăjite.
FLĂCĂUL: Mie, da. Aș hali toată ziua la ele. Când ies cu vaca la păscut, ce crezi că fac? Ciugulesc la grăunțe de mă dor fălcile! (Scuipă în vânt, apoi cască gura și azvârle în ea, cu precizie, o boabă dolofană.) Da’ matale nu ești de p-acilea, nu?
VENETICUL: Nu. Vin de departe.
FLĂCĂUL (curios): Cât de departe?
VENETICUL: De la capătul țării.
FLĂCĂUL: Așa?…
VENETICUL: Exact. Și am ghinion că nu-l găsesc pe tac-tu acasă.
FLĂCĂUL (holbându-se la el): Păi… poate apare. Dacă mai aștepți nițel.
VENETICUL (morocănos): Să sperăm că vine. Că doar n-am străbătut aiurea atâta drum.
FLĂCĂUL: Ai ajuns cu trenul?
VENETICUL: Da.
FLĂCĂUL: Și tot cu el te întorci?
VENETICUL: Probabil.
FLĂCĂUL (plesnind din palme): Super! Înseamnă că mergi comod și vezi multe. Mi-ar surâde și mie să hoinăresc așa.
VENETICUL: Și de ce nu încerci?
FLĂCĂUL (lăsând privirea în pământ): Nu pot. Tre’ să zac aci. Să păzesc casa. Tata lipsește mult, iar când se întoarce, nu e singur.
VENETICUL (atent): Îl însoțește cineva?
FLĂCĂUL: Doi, trei tipi. Și au mașinile burdușite.
VENETICUL (interesat): Cu ce?
FLĂCĂUL: Cu marfă. De toate soiurile și formele.
VENETICUL: Și ce fac cu ea?
FLĂCĂUL: O împart și o vând.
VENETICUL: Zău?… Unde?
FLĂCĂUL: Pe unde apucă: în sat, la oraș, pe la cunoștințe…
VENETICUL: Interesant! Precum se vede, tac-tu nu se plictisește deloc. Are treabă, nu glumă!
FLĂCĂUL (semețit): Are, că e priceput. Scoate parale și din apă chioară. Nu știu cum le potrivește, dar e băftos în afaceri.
VENETICUL (mormăind): Mda… Dacă ar fi avut și o țâră obraz, era și mai bine.
FLĂCĂUL: Poftim?
VENETICUL: Nimic, nimic… Mi-a rămas gândul la ce mi-ai povestit adineauri. Chestia cu giuvaericalele.
FLĂCĂUL: A! Cu aurul.
VENETICUL: Întocmai. (Pauză.) Uite, am o idee trăsnet. Mi-ai mărturisit că-ți plac excursiile. Și că năzuiești să cunoști lumea, nu?
FLĂCĂUL (strivind între măsele o sămânță): Îhî… Să merg cu trenul… Ori cu vaporul… Ar fi frumos.
VENETICUL (supralicitând): Poți zbura și cu avionul.
FLĂCĂUL (captivat): Chiar?!… La asta, sincer, nu m-am gândit. (Se ridică în picioare și se hlizește îndelung la bolta albastră, apoi se reașază pe bancă și-și flexează brațele.) Vâââjjj!… Vâââjjj!… Să plutești printre nori, mamă, ce senzații! Mi-ar surâde, pe cuvânt. Însă n-am eu norocul ăsta.
VENETICUL: De ce te descurajezi? Capul sus! Orice se poate rezolva.
FLĂCĂUL: Cum?!
VENETICUL: Foarte simplu. Luăm comoara, o înjumătățim și fiecare cotește pe drumul său. Ce părere ai?
FLĂCĂUL: Hm… Știu eu…
VENETICUL (persuasiv): Hai, nu te codi! Ratezi ocazia și vei regreta. Profită acuma, cât e treaba caldă și te pot ajuta!
FLĂCĂUL (derutat): Bine, bine, dar nu pricep un lucru.
VENETICUL: Care?
FLĂCĂUL: De ce dispar toate bogățiile când deschid ochii?!…
VENETICUL (holbându-se la el): Ce… ce vrei să zici?! Că le vezi doar în vis? Că nu există în realitate?
FLĂCĂUL: Știu eu…!? Poate să fie orice.
VENETICUL (enervat brusc): Mai termină cu semințele alea! Ce dracu’, nu ești hârciog!
FLĂCĂUL (ignorându-i apostrofarea): Uite, am bascheți noi. Da’ nu-ți spun ce număr port.
VENETICUL: Și crezi că mă interesează? Hai sictir!
FLĂCĂUL (ricanând): Nu-l destăinui, fiindcă e secret. (Pauză.) Da’ îți zic altceva.
VENETICUL: Ce, iar vreo minciună de-a ta?
FLĂCĂUL: Nu! Îți arăt unde e tata.
VENETICUL (uluit): Poftim?!… Păi nu mi-ai trăncănit că e plecat?…
FLĂCĂUL (scuipând în lături): Am ciripit la derută. Ca să nu te prinzi.
VENETICUL (luându-se cu mâinile de cap): Bre, ce tot bălmăjești acolo?! Mărimea încălțărilor e secretă, însă locul în care parchează tac-tu – nu! Ești tare, să orbesc! (După un răgaz.) Și unde, mă rog, e tătâne-tu?
FLĂCĂUL (scobindu-se în nas): În beci. Taie curcanul vecinului, pe care l-a momit cu porumb și l-a capturat în spărtura gardului.
VENETICUL: Tu vorbești serios?
FLĂCĂUL (solemn): Jur pe sfân…
VENETICUL (întrerupându-l): Ho, destul! Mai lasă sfinții să se odihnească! (Introduce mâna în buzunarul sacoului, extrage o bancnotă și i-o remite tânărului.) Uite, până rezolv daravera cu stăpânul, du-te la bodegă și i-ați crăpelniță și de pilit. Am multe de limpezit cu tac-tu, așa că nu te grăbi. Banii îți ajung și de păcănele, iar de agăți și-o puicuță – bravo ție! Ai înțeles?
FLĂCĂUL: Îhî…
VENETICUL: Hai, dispari! (Părăsește banca și, din câteva lovituri de palme, își netezește stofa boțită a pantalonilor.) Ce faci, n-ai tulit-o?!
FLĂCĂUL: Păi… știi unde e pivnița? Să te conduc la ea.
VENETICUL (tăios): Nu-i nevoie! Cunosc locul mai bine decât îți închipui.
FLĂCĂUL: Atunci… mă duc.
VENETICUL: Întinde-o și chefuiește! Că și eu m-oi distra cu tac-tu – oho! Habar n-are ce surpriză îl paște!
FLĂCĂUL (însuflețit): Vreau și eu o surpriză!
VENETICUL: Păi ți-am făcut-o.
FLĂCĂUL: Când?
VENETICUL: Adineauri. N-ai primit o sută de lei?
FLĂCĂUL (croind o grimasă): Doar atât?!…
VENETICUL (răbufnind): Iete la el! Nu-ți ajunge?
FLĂCĂUL: Nu! Vreau surpriză grasă!
VENETICUL: Nu știi că nemulțumitului i se ia darul? Vrei să te lingi pe bot?
FLĂCĂUL (ștergându-și mucii cu dosul palmei): Nu.
VENETICUL: Atunci, hai, caramba! Mă apucă seara, aci, cu tine!
FLĂCĂUL: Mă car, da’ cu o condiție.
VENETICUL (fluierând): Bravo, neamule! Acu’ ai și pretenții! Bon, ce mai poftești?
FLĂCĂUL: Când mă întorc, să te găsesc aici.
VENETICUL: De ce?
FLĂCĂUL (zâmbind dezlânat): Ca să mai stăm de vorbă. (Pauză.) Știi, nu prea am cu cine discuta. Tata e veșnic plecat… Mama nu mai trăiește… E nasol. Stau mai mult singur.
VENETICUL: Și te plictisești, nu?
FLĂCĂUL (bălăbănind din cap): Cam da. Ți se urăște să tot sporovăiești cu luna și cu stelele, cu ploaia și cu vântul… Și cu noaptea, am uitat. Când mă culc și nu pot dormi.
VENETICUL: Și de ce n-ai somn?
FLĂCĂUL (scuipând un rest de coajă din gură): Din cauza microbilor. Care mă chinuie rău.
VENETICUL (reașezându-se pe bancă): Da’ nu pari bolnav. Dimpotrivă, ești zdravăn.
FLĂCĂUL (exuberant): Păi ce, am zis eu că-s beteag? Hi, hi, te-am păcălit!…
VENETICUL (surprins): Te ții de șotii, hm? Ai impresia că te joci cu mine?
FLĂCĂUL (pe același ton): Te-am tras pe sfoară, ha, ha! Te-am trișat, sâc, sâc!
VENETICUL (contrariat): Ce faci, îmi dai cu tifla?! Te-ai obrăznicit, nu glumă!
FLĂCĂUL (conspirativ) Uite, îți livrez o taină sfântă.
VENETICUL: Zău? I-a s-aud!
FLĂCĂUL: Mă întorc la Eugenia. I-am promis.
VENETICUL: Și Eugenia… cine-i?
FLĂCĂUL: Bucătăreasa de la spital. Vreau s-o văd cât mai repede. Cu ea mă împac șnur, că e milostivă și declară că-s băiatul ei. Când vine tata – zbang!, am ”decolat”.
VENETICUL (uimit): De un’ să vină tac-tu?! N-ai pălăvrăgit că e acasă, în beci? Și că despică nu știu ce gânsac?
FLĂCĂUL (chicotind și tropăind din picioare): Hi, hi, hi! Iar te-am păcălit! Doi zero pentru mine, hi, hi! Ce te-am trombonit! (Pauză.) De vrei să știi, ești și uituc.
VENETICUL: Eu?!…
FLĂCĂUL: Matale! Nu ți-am pomenit de gânsac, ci de curcan! Așa că n-ai…
VENETICUL (curmându-i flecăreala): Bre, din câte deduc, ești ciupit rău la mansardă! Poate omul să schimbe o vorbă normală cu tine?
FLĂCĂUL (scoțând limba la celălalt): Ha, ha! Trei zero pentru mine!
VENETICUL (înfuriat): Bre, n-auzi? Unde naiba e tac-tu?! E aci sau nu?
FLĂCĂUL (întinzând brațul spre nord): Acolo țipă cocorii. E dus departe, peste munți. Iar dincolo de ei e granița. Urmează apa curgătoare, podul de fier și codrul deșirat. Habar n-ai matale de câte ori am fost prin zonă. (Îndeasă mâna în buzunar și, palmând o grămăjoară de semințe, începe să le trosnească între măsele.) Nu salivezi?
VENETICUL: Ți-am spus că nu suport ”bomboanele agricole”! (Pauză.) Însă nu mi-ai răspuns la întrebare!
FLĂCĂUL: Care?
VENETICUL: Aia legată de tac-tu.
FLĂCĂUL: A! Te interesează când apare, nu?
VENETICUL (răsuflând ușurat): În sfârșit, ai priceput și tu. Da, asta mă preocupă.
FLĂCĂUL (meditând o clipă): În ce dată suntem?
VENETICUL: În doisprezece.
FLĂCĂUL: Dacă am socotit bine… pfui! Chiar astăzi trebuie să sosească echipa.
VENETICUL: Echipa?! Tac-tu nu vine singur?
FLĂCĂUL: Nu, cu oamenii lui. Patru gealați cu care montează afaceri. Dar mie, sincer, nu-mi convine de ei.
VENETICUL: De ce?
FLĂCĂUL: Sunt urâți. Cam șui. Una-două se încing și sar la beregăți! Și-s zgârciți – mamă sfinte! N-am primit măcar o ciocolată de la ei! Însă altceva mă sperie și mai tare.
VENETICUL: Anume?
FLĂCĂUL: Cred că au și pistoale.
VENETICUL (încruntându-se): Crezi sau ești sigur?
FLĂCĂUL: Păi… nu-s sută la sută că au, da’ așa am impresia. În orice caz, pumnale au. Ce pumnale, baionete!
VENETICUL (cu o undă de îngrijorare în glas): Sper că nu mă păcălești iară! După câte mi-ai turuit, ce preț să mai pun pe vorbele tale?
FLĂCĂUL (scuipând cojile din gură): Jur că nu te mint! Tre’ să ”aterizeze” acuși. Așa procedează mereu. O dată mă trezesc cu ei! Cad ca vijelia, când nici nu visezi.
VENETICUL (ridicându-se de pe bancă): Regret, dar nu mai pot aștepta. Am zăbovit destul și n-am chef să pierd trenul.
FLĂCĂUL (părăsind și el banca): Atunci… ce-i zic lu’ tata? Cine l-a căutat?
VENETICUL (fixându-l tăios): N-are importanță. Voi reveni curând și am să-i fac o surpriză babană. De asta să fie convins.
FLĂCĂUL (ocolindu-i privirea): În regulă, cum doriți… (Îl însoțește cu uitătura și, când străinul dispare din raza ochilor, intră în casă și izbește cu reteveiul în chepengul de la pod.) Gata, tată, poți coborî. L-am fentat și pe ăsta – încă un fazan ce s-a închipuit vultur! De-acum încolo, cel puțin o vreme, vei avea liniște.