… Vălurind tainic, aerul încins desena fantasme în lărgimea depărtărilor. Părea că însuși cerul se aprinsese și revărsa necurmat ocale de vipie neîmblânzită. Pierdut pe întinsura bolții, discul soarelui întreținea tot mai intens focul prăvălit de sus.

De la o zi la alta, arșița sporise în asprime. Trâmbe răscoapte de năduf năpădeau ființe și lucruri deopotrivă, strecurându-se pretutindeni. Dogoarea crăpase țărâna și secase albiile, ofilind culturile și chircind frunzișul arborilor. Văduvite de apă, puțurile și fântânile hrăneau cu nămol ultimele vietăți ce-și găsiseră adăpost acolo. Nimic nu mai mișca sub talpa încremenirii atotcuprinzătoare. O letargie generală acaparase spațiul și timpul, topind voința și inducând toropeala.

Calcinată de pojar, până și piatra își schimbase culoarea în menghinea zădufului semănând renunțări. Păsările pieriseră la rându-le și, odată cu ele, orice adiere de vânt. Doar niscai mărăcini – și aceia fripți – mai rezistau în bătaia astrului nemilos. Și câteva buruieni ce scăpaseră ca prin minune de sărutul ucigaș al soarelui încingând pământul gemând după un strop de ploaie. În lipsa apei, însă, picura cu jar – zestrea lichidă fiind în mare suferință. Șirul zilelor toride și canicula ulterioară au permis apariția și lăbărțarea unui vrăjmaș perfid și extrem de periculos: seceta! Imperiul uscăciunii și al aridității – simbol al scăpătării și dușman de moarte al supraviețuirii!

Creionând acest tablou dezolant, n-am avut în vedere deșertul Sahara, pustiul Klahari sau ținutul Atacama, considerate cele mai zvântate (și sterpe) zone ale planetei. Nu, nu m-am referit la ele, ci la un teritoriu mult mai apropiat de noi. Atât de apropiat, încât e surprinzătoare vecinătatea sa. Iar el poartă, desigur, și un nume: sudul României. O arie întinsă de teren, unde, treptat, fenomenul deșertificării ia amploare.

… A fost odată ca niciodată când pe o mare suprafață a arealului dunărean – și nu numai – a existat un complex vast de irigații (aproximativ 3.000.000 de hectare). România acelor vremuri a investit fonduri uriașe în lucrări de îmbunătățiri funciare (canale de colectare, stații de pompare, desecări, taluzări de maluri, diguri, sisteme de alimentare cu energie electrică ș.a.m.d.).

Construcțiile hidrotehnice erau, așadar, la ordinea zilei – multe regiuni beneficind de avantajele lor indiscutabile. Și care se reflectau în sporirea substanțială a recoltelor, dar și a siguranței populației prin diminuarea/eliminarea flagelului inundațiilor periodice. Astfel că în toate provinciile țării s-au înființat întreprinderi specializate în activități de ameliorări funciare, cu muncitori recrutați din Oltenia, Bihor, Oaș, Maramureș, ucrainieni din Sighetul Marmației ș.a. O parte dintre ei s-au calificat în meseriile de sudor, lăcătuși, frezori, electricieni, strungari, mecanici, iar cealaltă parte a devenit servantă a utilajelor specifice răscolirii pământului: dragliniști, buldozeriști, screperiști, tractoriști, șoferi pe basculante de mare tonaj etc. Cu toții, în timp, au format o armată de constructori ce au realizat obiective economice remarcabile. Iar de pe urma acțiunii lor, cel mai mult a profitat agricultura.

Dar, cum orice înfăptuire validă musai demolată, s-a concretizat și „investiția” asta, odată cu evenimentele din decembrie ’89. Treptat, ampla rețea de irigații a ajuns țintă de jaf generalizat. S-au prădat punctele de pompare a apei, motoarele electrice, kilometri de cabluri, stâlpi metalici, mii de metri de țevi, tuburi, conductori și alte dotări tehnice. S-au furat până și dalele folosite la căptușirea țărmurilor canalelor, de parcă le-ar fi dislocat un uragan de putere nemaiîntâlnită.

Dar cine sunt „eroii” acestor „minunate” isprăvi? Sunt cumva inamici parașutați de la capătul lumii? Ori adversari teleportați din cosmos? Sau entități devoratoare de fier și plastic ejectate din alte dimensiuni? Nu, stimați cititori. Nu sunt creaturi extraterestre, ci chiar conaționalii noștri. Mai precis: riveranii sistemelor de irigații.

Retrocedările de teren – ca fapt reparatoriu și necesar – au venit la pachet și cu reversul lor nefast. Îndeosebi cu acela al distrugerii lucrărilor de îmbunătățiri funciare și al echipamentelor utilizate în stropirea ogoarelor pe timp de secetă. Cu un zel straniu, de neînțeles, poporenii au stârpit toată infrastructura tehnică ce le traversa proprietățile redobândite, lăsându-le sterilizate de orice urmă „invadatoare”! Nimic n-a fost cruțat, nimic n-a stat în calea furiei lor devastatoare! Și așa, cu brațele doldora de prăzi, și-au burdușit bătăturile și pătulele, frecându-și palmele de bucurie c-au stropșit ”hidra roșie”. Adică urzeala de conducte și fierotanii ce le „asedia” acareturile.

Eliberându-se astfel din strânsoarea lor, gospodarii au răsuflat ușurați. Făcuseră o treabă strașnică nimicind încrâncenați orice rămășiță a intervenției statului pe întinsura bărăganului pârjolit de arșiță. Dar, ce comiseseră deja, încă nu-i mulțumea pe deplin. Ceva îi intriga și-i stârnea deopotrivă, răpindu-le tihna. Până într-o zi, când, la un șpriț, au depistat sursa necazului recurent. În consecință, sunând alarma, au înșfăcat topoarele și s-au năpustit asupra perdelelor forestiere care împiedicau nisipul să-i înghită. Rând pe rând, păduri întregi au căzut sub loviturile lor, ca spicele la seceriș. În căruțe, remorci sau roabe, au cărat apoi captura acasă, clădind stive uriașe de trunchiuri retezate vijelios și prematur.

Rezolvând ei și daravera asta, și-au marcat succesul ciugulind pui fripți și dând pe gât stacane cu vin. Privindu-și trofeele, de-acum se declarau satisfăcuți. Mormanele de materiale sustrase luceau viu în lumina crudă a soarelui, bașca grămezile de salcâmi și alte soiuri de lemne. Și, măcar că astrul dogorea cumplit, poporenii nu se sinchiseau. Goleau cu aceeași sete ulcelele cu zaibăr și înfulecau cu poftă neslăbită copanele de rațe, găini și gâște prăjite parțial de energia solară. Bucuroși de victorie, oamenii petreceau nestins, stimulați masiv de belșugul și felurimea capturilor de pe moșiile personale. Dar și de calitatea melosului popular, care nu mai contenea cât era ziulica de lungă, menținându-le tonusul vital și pofta strașnică de viață.

Și, uite-așa, vremea a trecut, iar, azi, ce vedem? Aceeași compatrioți care au ruinat magistralele de irigații, se vaită că-i doboară seceta! Că li se usucă culturile și se scofâlcesc legumele și fructele! Că pășunile își dau și ele duhul, înnisipându-se tot mai abitir, iar animalele n-au ce rumega! La radio, televiziune, în presă, auzi la unison aceeași placă: nu avem irigații! E dezastru! Guvernul să facă ceva, să ne scoată din impas, altminteri pierim! Apă – ioc, umbră – așijderea, e calamitate! Dunele înaintează, năduful sporește, nu mai rezistăm! Vai de soarta noastră, că amare vremuri am apucat!

Și n-au dreptate poporenii? Au, chiar dacă au descoperit târziu că-i coace arșița și nu mai au nici pomi care să-i răcorească    . Nu mai au de niciunele, fiindcă le-au nimicit pe toate. Le-au spulberat pur și simplu, fără discernământ, ca pe niște întruchipări ale răului ce se cerea neapărat ras de pe fața pământului!

În orice tip de societate există construcții ce exced vremelnicia regimurilor politice. De n-ar fi așa, comuniștii, de pildă, ar fi trebuit să distrugă podul proiectat de Anghel Saligni peste Dunăre, care a fost zidit în capitalism. Sau, capitaliștii de azi, ar fi trebuit să desființeze hidrocentrala Porțile de Fier, întrucât a fost concepută și finalizată de comuniști! Iar exemple similare pot fi date multe, ca o ilustrare nefastă a minimalizării și ignorării unor reușite remarcabile, indiferent de perioada înfăptuirii lor. Și care, repet, prin rolul și importanța economică și socială, depășesc epocile și disputele partinice, oricât ar fi ele de complicate sau (aparent) ireconciliabile.

Pornind de la acest adevăr, putem afirma că un lucru bine făcut include caratele dăinuirii în timp și spațiu, dincolo de presiunea ori interesele factorilor subiectivi. Tot ce contează e eficiența și însemnătatea obștească – rezonanța lui în conștiința oamenilor. Altminteri, ne vom cheltui inutil energiile, dărâmând noaptea ce zidim ziua, și invers, perpetuând la infinit mitul meșterului Manole. Mit sau nu, dar nouă ni se potrivește suspect de bine, mai ales acolo unde înțelepciunea șchioapătă, iar urechismul e normă comună.

Combinat cu indiferența și apatia autorităților postdecembriste, apetitul distructiv al norodului a cauzat pagube enorme. Încât, azi, în loc de apă pentru irigații, avem apa… sâmbetei, pe care s-au dus toate eforturile și sacrificiile unei generații de constructori dedicați. Încât, acuma, degeaba ne plângem. În zadar jelim. Mortul de la groapă nu se mai întoarce.