Deunăzi, sporovăind cu un amic, acesta a introdus în discuție titlul unei cărți care mi-a atras atenția printr-o particularitate. Și anume – dimensiunea ei. Acuma, mărturisesc, volume de 5-6-7 sute de pagini am mai citit, însă de 1.ooo de file – ba! Fie și numai sub aspect cantitativ, scriitura depășește norma comună, conferind realizării un statut distinct.
Dar de ce s-a „enervat” autorul așa de tare? Ce l-a „supărat”? De ce a săvârșit o asemenea zidire „monstruoasă”? De bună seamă că ceva l-a stârnit. L-a mobilizat intens. Iar acest „ceva”, are o identitate precisă: daimonul creator. Ori, mai bine zis, scotocitor.
Când sapi cu sârg, până la urmă, dai și de zăcăminte prețioase. Descoperi elemente surprinzătoare, nebănuite, care te motivează să continui cu râvnă îndoită. Cu încrâncenare chiar, crezând neslăbit în justețea și însemnătatea demersului tău constructiv și recuperator. Așa s-a întâmplat și cu scriitorul Mircea Mihăieș. Și care, neputând sta locului, s-a „legat” de un exponent faimos al literaturii universale: irlandezul James Joyce. Și s-a „priponit” atât de strașnic de sus-numitul, încât personalitatea și destinul artistic al acestuia au devenit obsesii pentru el. Obsesii care, finalmente, s-au întrupat în uriașul tom de peste 1.ooo de pagini intitulat „Ulise” („Ulysses”) și apărut la Editura Polirom, Iași, 2o16.
Nu trebuie să fii mare filosof ca să conștientizezi ce efort colosal a presupus zămislirea unei lucrări de asemenea proporții. Ce potențial de analiză și sinteză, zel documentar, scormoniri prin bibliografii diverse, nenumărate incursiuni interdisciplinare, multiple asocieri și disocieri! Fără o bună tehnică de ierarhizare și sistematizare a imensului material de prelucrat, astfel de înfăptuiri ciclopice n-ar fi posibile. Însă Mircea Mihăieș a dovedit că se poate. Cum? Rețeta e „simplă”: prin trudă constantă, aderență completă la subiect și maximă seriozitate. Și, desigur, nu în ultimul rând, printr-o condiție intelectuală de primă mână incluzând vastitatea și calitatea informației ca suport esențial al proiectului literar.
Dar, pentru cei ce (încă) nu-l cunosc, cine este infatigabilul autor? Ce face și desface el pe lumea asta atât de strâmbă și de iute mișcătoare? Ei bine, face destule. Mircea Mihăieș e profesor universitar, critic literar, șef de revistă culturală și colaborator sagace al unor prestigioase publicații de specialitate. Fiind sprinten la vorbă și ager în cuget, emite judecăți de valoare interesante. Are plămâni de concurent pe trasee lungi. Un suflu amplu, oxigenat, de anduranță. Rezistă la încercări grele și nu ocolește obstacolele. Vânează performanța și o croiește precis și chibzuit, cu siguranța celui stăpân pe situație. Într-un cuvânt, are saft , lipici la text, și oase tari antrenate în maratonul literar la care participă cu osârdie de ani și ani. Răbdare și tenacitate – încă două însușiri variate, alături de un ascuțit simț al esenței și al plasării corecte în context. Ca și cum toate aceste trăsături n-ar fi fost de ajuns, omul mai are încă un atribut: echilibrul. Ponderea structurală – cea care frânează excesele și elimină derapajele de percepție și de interpretare a datelor acumulate în contul întreprinderii.
Din postura de biograf și exeget al operei lui James Joyce, Mircea Mihăieș oferă culturii naționale (și nu numai) o creație de referință. Un demers temerar și laborios dedicat unui corifeu al literaturii universale, care a influențat prin practica sa generații de condeieri.
Acestea sunt, currente calamo, câteva considerații „preliminar-exterioare”, întrucât, nefiind critic de vocație, las adevăraților specialiști ocazia de-a se rosti in extenso asupra isprăvii confratelui Mircea Mihăieș. Rolul meu se rezumă doar la o palidă aducere-aminte a existenței volumului, căci o asemenea „catedrală” a spiritului nu poate fi ignorată. Și tocmai de aceea ființarea ei trebuie reactualizată. Însă, cum spuneam, „autopsia” și analiza ei musai să vină din partea competențelor consacrate. A celor axați pe fenomenul cultural și pentru care întrupări de acest gen constituie, indiscutabil, o provocare majoră. Iar acolo unde avem provocări, există și surprize – unele dintre ele putând fi de calibru neașteptat. Urmează, așadar, să fie (re)descoperite și examinate pertinent în monticolul de pagini puse la dispoziție de pana vrednică a unui autentic și împătimit meseriaș al scriiturii de substanță și impact.
Sigur, lectura acestei monumentale cărți nu este prohibitivă publicului obișnuit, dar anvergura și complexitatea ei necesită, totuși, cititori (mai) avizați. Nu neapărat din cei cu nimb academic, însă pe-aproape. Altminteri, riscul unei tălmăciri eronate sau insuficiente este prezent, ceea ce, evident, autorul nu și-ar dori cu niciun preț.