Acaparată ireversibil de magia scrisului, iată că Nina Ceranu ne surprinde cu o nouă ispravă literară. O carte intitulată „CELE TREI FEȚE ALE ORAȘULUI” și apărută la Editura Eubeea, Timișoara (2021), cu o prefață semnată de criticul Marian Odangiu.
Trebuie spus, dintru început, că similitudinea cu un alt volum de-al ei – „VIAȚA ÎNTRE ZERO ȘI UNU” – este majoră. Chiar frapantă pe alocuri. De aici și senzația vie, de complementaritate, de ceva cunoscut/asimilat. În ciuda acestei analogii, între cele două cărți sunt și deosebiri evidente, cu toate că „materia primă” provine din aceeași zonă periferică a existenței.
Dar acest fapt nu-i obligatoriu să ne mire. Se știe că scriitorii autentici au, îndeobște, două, trei teme-fanion pe care apoi le exploatează intens până la „cotor”. Din ele extrag seva, puterea creatoare pe fluxul tainic și seducător al transfigurării artistice. Ele reprezintă zăcămintele afective ale imboldului ziditor – rampa de lansare a preaplinului în lume și modalitatea de reechilibrare a eului provocat (și zdruncinat) de ruliul și tangajul permanent al vieții. Tocmai de aceea și „trag” de ele din răsputeri – temele în cauză fiind recurente, obsesive și de mare impact emoțional. Cum ar fi, de pildă, motivul suferinței organice. Sau al exilului/dezrădăcinării. Ori al războiului, captivității, alienării, decreptitudinii biologice ș.a.m.d.
Toate laolaltă alcătuiesc tabloul amplu și plurivalent al inspirației descătușate în redarea ficțională sau veridică din portativul detonant. De aici, din sâmburele lor, pornesc ghesurile întrupării în altă simțire și substanță ce dau, finalmente, sensuri și tălmăciri diferite față de enunțurile „oficiale”. Altfel spus – răsfrâng asupra lumii propria viziune și trăire forjate în cuva experienței personale și a sensibilității perceptive.
Nina Ceranu este, mai presus de orice, o autoare de travaliu extins. Ca mărturie ne stau la îndemână un număr consistent de cărți pe care, cu migală și pasiune, le-a zămislit de-a lungul timpului. Am mai zis-o și repet: vigoarea ei ziditoare vine din adâncuri, din „miez molecular”, întrucât ea este o scriitoare nativă, de anduranță. Are ce transmite, ce releva, atât din practica individuală nemijlocită, cât și din filonul de aur al lecturilor parcurse în răstimp și metabolizate adecvat.
În „CELE TREI FEȚE ALE ORAȘULUI”, prozatoarea reia, din alt unghi, reperele unui topos familiar ei: acela al geografiilor mărginașe, spații lăturalnice, sordide, populate cu un lumeșag ciudat și eterogen aflat într-o necurmată vânzoleală și căutare de sine. O lume fluidă și „cețoasă”, în care destinele semenilor se întretaie implacabil, rezultând mereu alte și alte ipostaze ale acestui fenomen unic și extraordinar numit viață.
Cu un exercițiu literar îndelungat și laborios, Nina Ceranu narează alert, închegând secvențe memorabile în plan ficțional și realist. Din osmoza lor apar elementele definitorii ale construcției epice calate îndeosebi pe două componente esențiale: 1) fluxul memoriei și 2) validarea prezentului ca suport principal al narațiunii.
Masivă, cartea este împărțită pe trei secțiuni (de fapt, două, fiindcă ultima „față” e doar un epilog rezumativ): Orașul întinerit, Orașul încărunțit, Orașul însângerat. Ca practică imaginativă, tustrele configurații ale burgului pot fi tot atâtea chipuri ale personajelor mânuite cu abilitate de harul prozatoarei. Caz în care asistăm la un transfer identitar în continuă mișcare și prefacere. Aici, rutina autoarei se reliefează pregnant, creionând veridic situații, fapte și împrejurări cu semnificații aparte și un consistent aport emoțional.
Concepută în tempo accelerat, cu meandre și oscilații non-stop, intriga volumului este ilustrată pregnant de două vedete: muzicianul (contrabasist) Fortunat și năbădăioasa Crăița Iakob. Temperamente diferite și disociate cultural, oferă cu larghețe, în decursul paginilor, un spectacol prospectiv în care atracția și repulsia coexistă în tranșe egale. Din toată această râcă, de țâfnă existențială, rezultă fotografia unui tandem complexat, în derivă, cu minime bucurii și maxime însatisfacții în noul univers în care nimeriseră și unde senzația de disconfort psihologic se acutiza și regresa periodic.
În asemenea spații de investigare și radiografiere, Nina Ceranu este la ea „acasă”. Limbajul suculent, frust pe alocuri, poematic în alt context, contribuie din plin la reușita demersului ei prozastic. Ca și plonjonul în imaginar, de altfel, modificând cadrul narativ, de unde decupează „mase” întregi de virtualități paralele, ca adjuvant indispensabil al arhitecturii epice.
Peripețiile din carte sunt funambulești, curg ca torentul ieșit din taluz și care, în năvala-i uriașă, inundă totul în cale. Este un jet, o țâșnire din străfunduri a tensiunii creatoare acumulate în răstimp și eliberată continuu cu forța unui vulcan în faza eruptivă. Autoarea are atâtea de spus, atâtea de relevat, încât, parcă, nu-i ajung cuvintele și atunci se precipită croind în ritm alert alte și alte scene și decoruri cu potențial, de asemenea, repetitiv. Exact ca dintr-un zăcământ din care, cu cât extragi mai multă substanță, cu atât ea coagulează și sporește cantitativ.
Povești de amor, tribulații, clevetiri spumoase, dislocări și relocări de perspective… De la corifeii tomului și comparșii lor, până la ultimul protagonist, întâlnim aceeași sete irepresibilă a „sporovăielii”. A trăncănelii în rost și dodii, cu sau fără năduf, dar mereu ațâțată de porniri obscure desemnând spiritul concurențial și îndărătnicia congenitală. Edificatoare în acest sens sunt mizele mici, pe „centimetru pătrat”, care constituie obiect de dispută și revendicări constante. Eroii Ninei Ceranu nu aspiră (neapărat) la poziții sociale înalte, la cine știe ce onoruri sau demnități. Resemnați în armura/mentalitatea lor cutumiară, își consumă docili porția de viu alocată, întâmpinând cu relativă seninătate verdictele ursitei. Orice ar face, nu pot scăpa din strânsoarea fatalității dezarmante. Iar atunci, ca antidot, recurg uneori la gesturi surprinzătoare, spărgând vremelnic monotonia și sterilitatea unei existențe precare și greu de înțeles. Apoi, odată „escapada” terminată, revin la starea lor consacrată, iar cercul se închide. Și tot așa, la infinit.
Proza autoarei relevă citadinul – recte Timișoara – în ipostazele sale consfințite, la răspântia dintre istoria sa trecută și până la debutul revoluției din’89. Mirajul exercitat de metropola vestică a fost pregnant pentru o mulțime de compatrioți care s-au statornicit aici în perioada industrializării socialiste, venind din toate colțurile țării. Scriitoarea însăși a făcut parte din acest val de noi-sosiți, ce și-au găsit pe meleagurile bănățene un rost și un cămin.
Cunoscând temeinic aceste realități, Nina Ceranu scrie din interior, cu discernământ și autenticitate. Tocmai din combinarea datelor biografiei personale cu fertilitatea imaginației a luat naștere lucrarea prezentă, ca într-un mixtum compositum relevant și necesar. Este maniera proprie de elaborare a ei, în care sensibilitatea și talentul fuzionează rodnic în laboratorul tainic al macerării artistice.
Și în „CELE TREI FEȚE ALE ORAȘULUI”, ca și în celelalte lucrări ale sale, autoarea vădește aceeași sagacitate în redarea unui univers uman aflat într-o necurmată efervescență și prefacere. Într-o zbatere continuă, în gol, lipsită de orizont. Țeluri mici, deseori caricaturale, cu accente parodice trădând psihologii infantile și idealuri utopice. Prozatoarea excelează în sondarea acestor caractere abrupte, păstrând un gen de neutralitate din care, totuși, răzbat adierile unui umanism calat pe „complicități” submerse. Ceea ce, evident, nu constituie un minus; dimpotrivă. Dintotdeauna, adevărații creatori au afișat empatii mai mult ori mai puțin accentuate apropo de personajele apreciate ca fiind „copiii” lor. Oricât ai fi de detașat, de „olimpian”, ceva tot te zgândără. Ceva tot te mișcă, atingând băierele inimii și eliberând barem un crâmpei din surplusul afectiv, de care un scriitor veritabil nu duce niciodată lipsă.
Stilistic vorbind, predomină latura comportamentistă cu ușoare inserții naturaliste și câteva intruziuni poematice. Încât, fără mare efort, găsim în carte cam de toate – de la istorisiri cu iz anecdotic și texte muzicale, la poezie, și de la enunțul sobru la caratele umorului voluntar/involuntar. Când copilăroși, când țâfnoși ori de-a dreptul naivi, protagoniștii Ninei Ceranu au un „ce” aparte. În ciuda neastâmpărului lor, emană un gen de „smerenie”, de potențial pișicher recuperator, încât e greu să nu-i simpatizezi. Finalmente, îți merg la suflet, ajungi să-i înțelegi, cu tot labirintul lor de acțiuni hazardate, năzuinți himerice și idei „trăsnite”. La urma urmei, sunt apropiații noștri, semenii de alături, iar autoarea nu face altceva decât să ni-i arate din alt unghi, ca o copie a ceea ce, de fapt, suntem: proiecții efemere în conștiința celorlalți.
Culese cu litere cursive, rememorările completează deseori cadrul volumului, readucând în actualitate întâmplări și evenimente cu rol de liant între faliile temporale. Intercalarea lor dezvoltă albia relatării, cu toate că segmentează frecvent fluxul epic și, pentru a reface firul lecturii, ești obligat, uneori, la un efort sporit al recepției. Întâlnim și o „inovație” publicitară constând din plasarea unor „anteturi” formate din propoziții anticipând conținutul paginilor. Deși se vrea un artificiu stilistic „modern”, metoda/moda aceasta reduce solemnitatea scriiturii, punându-o într-o lumină ușor edulcorată, aidoma unor compoziții cu surplus ornamental și exces enunțiativ. Manevra se dorea, probabil, inedită, dar efectul estetic e minim, fiind contrar intenției inițiale – aceea de a surprinde cititorul printr-un truc narativ de rezonanță. Furată de impresie, autoarea a cedat o clipă ispitei, supralicitând însemnătatea subterfugiului „înnoitor” în economia textului. Îndelung exersată, dibăcia ei creatoare nu rezidă în asemenea chițibușerii romanțioase, ci în suflul amplu și percutant imprimat de „ogorul” literar mănos, incitant, acolo unde multiplul ei talent se impune de la sine. Așa cum s-a întâmplat și până acuma, și de-acum încolo, căci, odată stârnit, daimonul scrisului trebuie hrănit necurmat cu jarul slovelor pârjolind deopotrivă sufletul și mintea.
Dincolo de toate astea, însă, de reținut aspectul esențial. Cu „CELE TREI FEȚE ALE ORAȘULUI, Nina Ceranu face încă o incursiune temerară în trecutul urbei asaltată cândva de șuvoiul „migraționist” și generatoare a iluziei prosperității. Este o reconstituire în plan beletristic a acelei atmosfere unice și tulburătoare prin consecințe și impact vizând traiectorii existențiale dintre cele mai ciudate și surprinzătoare.